„Demonii” din palate şi castele

Lavinia Maria Pruteanu Publicat la: 26-03-2015

Regele Soare, Ludovic al II-lea, Michael Jackson, Nicolae Ceaușescu. Ce au în comun și ce diferenţiază aceste personalităţi care au influenţat, în proporţii diferite, istoria? Sunt multe puncte convergente și probabil că tot atâtea divergente. Nivelul de sănătate psihică și „oglindirea” sa în construcţiile lăsate posterităţii au trezit mereu interes.

Iniţial, castelul era o construcţie din lemn, ulterior din piatră, menită să reziste diferitelor arme și tehnici de război, cel mai adesea fiind amplasat pe o colină rurală. Începând cu perioada Renașterii, regii Franţei, extinzând apoi moda către Europa, au reamenajat aceste cetăţi în „edificii” ale confortului și plăcerii pentru sine și/sau propriile familii. Destinaţia palatelor este aproximativ aceeași cu a castelelor, cu menţiunea că erau construite de la bun început cu o arhitectură somptuoasă, în mediul urban.

În lunga sa domnie, Ludovic al XIV-lea (Le Roi Soleil), în paralel cu efervescenta activitate politică și administrativă, a acordat o importanţă deosebită artelor, oferind mereu sprijin financiar consistent. Astfel, Château de Versailles, simbol al monarhiei absolute, „teatru” al multor evenimente de mare anvergură istorică, a copleșit mereu prin frumuseţe, dar și opulenţă.

În spaţiul german, Ludovic al II-lea al Bavariei, asemeni Regelui Soare, pe care îl admira, profund pasionat de arte, în mod special de muzică (este cunoscută amiciţia cu Richard Wagner), a lăsat posterităţii celebrul Schloss Neuschwanstein, dar și multe alte castele ori palate. Ultimul proiect (nefinalizat, ca urmare a decesului regelui, dar și a cheltuielilor exorbitante făcute de acesta în timpul vieţii) se dorea a fi realizat în stil chinezesc, după modelul palatului de iarnă din Beijing.

Mai aproape de contemporaneitate, Michael Jackson („Megastarul”) și-a construit Neverland Ranch, generos spaţiu al fanteziei, cu șerpi exotici, cimpanzeul Bubbles, un magazin de bomboane și cale-ferată proprie.

Despre Nicolae Ceaușescu se știe poate mai multe decât am dori și mai puţine decât ar trebui, dar trăim cvasicotidian cu imaginea Casei Poporului.

Așadar, revenind la întrebare, răspunsurile posibile se creionează în jurul ideii de tulburări de personalitate, din punct de vedere psihologic. Accentul se pune pe hipertrofia conștiinţei de sine, prezenţa ideilor de grandoare, incapacitatea individului de autoapreciere corectă, supraestimare excesivă. Însăși supranumele cu care au rămas în istorie, ei sau domeniile lor funciare, ne sugerează indicii în acest sens. Ludovic al XIV-lea este Regele Soare sau Louis Le Grand, Ludovic al II-lea este Regele Nebun sau Regele Lebădă. În limba germană, der Schwan înseamnă „lebădă”, die Stein – „piatră”, astfel încât avem decriptarea numelui castelului Neuschwanstein. Michael Jackson rămâne Megastarul, iar denumirea domeniului său, Neverland (Ţinutul de nicăieri), se află în relaţie directă cu așa-numitul sindrom Peter Pan, ce se referă la imaturitatea adulţilor ce au un comportament infantil, aflaţi în incapacitatea de a-și asuma responsabilitatea acţiunilor conform vârstei biologice, chiar în prezenţa unui coeficient de inteligenţă superior. Ceaușescu pendulează prin varii registre, de la „Cizmar” la „cel mai iubit fiu al poporului”. Din mărturii mai mult sau mai puţin argumentate știinţific, aflăm că Ludovic al XIV-lea avea un mare apetit sexual, dovadă fiind numărul impresionant de copii legitimi, metrese și copii ilegitimi. Ludovic al II-lea și-a amânat până la anulare căsătoria, interesele sale (pline de remușcări) neîndreptându-se spre sexul opus. Michael Jackson a rămas celebru și prin comportamentele sale sexuale excentrice, presupusa pedofilie rămânând încă în analiză. Despre Ceaușescu se vehiculează diverse legende, probabil insuficient de atrăgătoare pentru a fi aprofundate.

Observăm astfel că fiecare dintre cei menţionaţi, personalităţi cu impact semnificativ, au rămas în istorie și prin construcţii grandioase, prilej de compensare a diverselor frustrări și complexe de inferioritate, consecinţă a fragilităţii emoţionale sau a dezechilibrului psihic. În cele doar câteva exemple reliefate succint, întâlnim frumosul și urâtul în variate forme, de la artă autentică până la kitsch. Dacă putem găsi răspunsuri, dacă putem analiza, cerceta ce „demoni” i-au animat pe acești făuritori de istorie să își materializeze astfel fanteziile, atunci se insinuează o altă temă de reflecţie, cea a resorturilor psihologice care se declanșează în noi, consumatori postmoderni ai artei din toate timpurile.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe