Lux in Tenebris lucet

Angelo Mitchievici Publicat la: 26-03-2015

Leviatan este cel de-al patrulea film al regizorului rus Andrei Zviaghinţev, după trei filme uluitoare, Întoarcerea (2003), Exilul (2007) și Elena (2011). Moștenirea tarkovskiană este o prezenţă sensibilă în filmele lui Zviaghinţev, filme ce relevă o dimensiune parabolică și un fior religios cu intensităţi tulburătoare.

Și Leviatan este articulat pe experienţa limitei și a tragicului pe care ne-o relevă Cartea lui Iov, căci ce altceva este mecanicul Kolya, căruia Leviatanul hobbesian, care este puterea discreţionară a statului rus prin reprezentantul său atotputernic, primarul, îi înghite pe nemestecate tot ce are – casă, familie –, sfârșind cu el? Peisajul enigmatic, de o frumuseţe aspră și tristă, un peisaj de capăt al lumii, Ultima Thule, finis terrae, de la Marea Barentz, în nordul Rusiei arctice, constituie decorul potrivit al unei tragedii pentru care nu există lacrimă. Scheletul unei balene eșuate pe mal are ceva din hieroglifa gigantică a unei lumi descărnate, abandonate unei cruzimi fără sens, ceva dintr-o insolitare adâncă și nevindecabilă care aduce ceva din respiraţia marilor interogaţii în faţa unui deus absconditus.

Soţia Lylia, unicul fiu Roma și prietenul cel mai bun, avocatul Dimitri, constituie primul cerc al familiei și prieteniei ce se destramă. Cel de-al doilea cerc este cel al autorităţilor – funcţionari, miliţieni –, în frunte cu primarul Vadim, care își dorește terenul pe care se află casa modestă a lui Kolya. Însă suferinţa, ca și în cazul lui Iov, ia amploare printr-o deposedare progresivă, în etape, printr-o confruntare fără șanse cu „puterea”, cu statul Leviatan, confruntare agonică ce se desfășoară sub semnul apoftegmei hobbesiene: homo homini lupus.

Avem în Leviatan o parabolă a societăţii postcomuniste ruse, corupte până în măduvă, cu complicităţi vechi între puternicii zilei și înalţii prelaţi ortodocși – fapt pentru care filmul a stârnit un scandal în Rusia! –, dar și transpunerea în paradigma sensibilităţii rusești a unui episod biblic. Cu menţiunea că din metafora judiciară a filmului lipsește însă versantul restaurării bunăstării lui Iov-Kolya ca răsplată a credinţei sale. Puterea de a îndura a lui Iov-Kolya o injustiţie care frizează absurdul prin evacuarea oricărei raţiuni soteriologice constituie tema acestui film tulburător. Iovul lui Zviaghinţev este lăsat nu numai fără apărare, fără familie, ci și fără Dumnezeu. Completul de judecată turuie acuzaţiile într-un discurs de moară stricată, impenitent și autist, caricatură a unei justiţii divine turnate într-un tribunal al poporului. Revelatoare pentru interpretarea pe care Zviaghinţev o dă episodului veterotestamentar sunt două scene care trebuie privite așa cum sunt construite, în oglindă. Zviaghinţev îl aduce pe Iovul lui în faţa celui mai umil – și în felul acesta autentic – reprezentant al lui Dumnezeu, un preot de ţară care, în faţa îndoielii lui Iov-Kolya, „Unde e Dumnezeul tău milostiv?”, invocă misterul acţiunilor divine. Răspunsul este edificator: „Al meu este cu mine. Dar unde-i al tău nu știu”. Preotul îl evocă pe Iov și smerenia acestuia în faţa unor puteri și neînţelesuri care-l depășesc, însă Iovul lui Zviaghinţev este un om revoltat, pentru care răbdarea nu-și mai are rostul.

Cealaltă scenă îi are ca protagoniști pe primar și pe episcopul ortodox, discutând despre puterea ce se revarsă dinspre Dumnezeu spre om, iar faţa bisericească separă aceste două puteri care își are fiecare temeiul ei, deși converg în ceea ce privește scopurile. Tema este reluată în ecou la finalul filmului, unde episcopul ţine o predică despre adevărul credinţei și adevărul vieţii, care se întâlnesc în persoana Mântuitorului. Predica sună suprarealist în contextul minciunii generalizate pe care societatea o întreţine, a puterii exercitate discreţionar de către autorităţi pe care înaltul prelat o cunoaște. Eliberarea prin adevăr și smerenie nu are loc, individul rămâne prizonierul istoriei, predat unor forţe care-l dispută și care-l distrug fără nici o explicaţie sau îl înalţă aproape derizoriu deasupra celor pe care-i asuprește. Acest mister înscrie deopotrivă în haloul său halucinant și pe just, și pe ticălos. La un moment dat, preotul de ţară menţionează faptul că Dumnezeu îi explică lui Iov lucrurile nu prin cuvinte, ci prin imagini, pentru a înţelege mai ușor.

Zviaghinţev procedează la fel cu noi. Filmul său rescrie o poveste veche în imagini tulburătoare, pentru că, iată, cuvintele nu mai sunt de ajuns. Ce rămâne din Iov-Kolya? Un fiu? O amintire? Mai degrabă, această densitate a suferinţei, un vertij al căderii, un joc de lumini și umbre în creuzetul surpat al ruinei unei biserici, ecoul unei părăsiri, o întrebare fără răspuns.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe