Când preşedintele Uniunii Scriitorilor jigneşte scriitorii

Radu Vancu Publicat la: 12-03-2015

Nicolae Manolescu, „Un interviu calomnios”, România literară, 6/2015

Nicolae Manolescu, „Mult zgomot pentru nimic”, România literară, 6/2015

Nicolae Manolescu, „O poveste tristă, dar adevărată”, adevarul.ro, 6 februarie 2015

 

Din 15 ianuarie încoace, adică de la anunţarea laureatului premiului Mihai Eminescu – Opera Omnia în persoana lui Gabriel Chifu, literatorii autohtoni au intrat într-o fierbere de proporţii nemaivăzute pe plaiurile noastre, unde totul e luat à la légère și, pe cale de consecinţă, nici o indignare nu durează mai mult de trei zile.

Iată însă că a trecut cam o lună și furia nu s-a domolit. Și e de înţeles de ce.

De data aceasta, lucrurile au ajuns totuși prea departe. Nicolae Manolescu, președinte al Uniunii Scriitorilor din România și membru al juriului de la Botoșani, a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru ca premiul să-i fie acordat lui Gabriel Chifu, vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din România.

Aceasta nici n-ar fi fost de blamat, dacă domnul Manolescu ar fi procedat corect. Domnia sa avea tot dreptul să-l prefere pe unul sau pe altul dintre nominalizaţii la acest premiu. Desigur, atunci când printre nominalizaţi sunt Mircea Cărtărescu sau Marta Petreu, pe care domnul Manolescu i-a declarat expressis verbis mari scriitori în Istoria critică, e greu de înţeles de ce l-a preferat pe Gabriel Chifu. Dar să trecem peste cazuistica strict critică; în fond, nu-i putem cere unui critic literar să-și respecte și în realitate opţiunile proprii din scris, nu? Ar fi un efort prea mare. Asta se poate cere numai scriitorilor. Și numai de către critici.

Însă domnul Manolescu a procedat, ca membru al juriului, într-un mod strigător la cer de nedrept. Mai întâi, nu i-a lăsat pe ceilalţi membri ai juriului să aibă acces la toate informaţiile necesare dintre tururile de scrutin; votul n-a fost transparent pentru nimeni, cu excepţia lui Nicolae Manolescu; după ce și-au exprimat opţiunea în turul întâi, membrilor juriului le-a fost cerut încă un nume – ca o opţiune secundă, în caz de balotaj între nominalizaţi; însă acea opţiune secundă a devenit, în unele cazuri, fără ca membrii juriului să aibă habar de asta, opţiunea lor unică; în fine, când președintele real al juriului, domnul Mircea Martin, i-a sesizat lui Nicolae Manolescu un viciu grav de procedură (survenit din neregulile arătate mai sus), domnul Manolescu a decis să-l ignore.

Pentru ca, în urma protestelor lumii literare, să publice în România literară un comunicat ce refăcea în mod fals procesul de votare.

Iar apoi, domnul Manolescu a găsit de cuviinţă să-și exprime mânia în faţa protestelor într-o intervenţie la radio, în două editoriale din România literară, într-o notă nesemnată de la Ochiul magic și într-o postare pe blogul Adevărul.

Domnul Manolescu găsește Apelul celor câtorva zeci de scriitori „jignitor”, „un bizar exerciţiu de iresponsabilitate colectivă”, „stupid”, „o formă de lașitate intelectuală” etc.

De asemenea, socotește indicat ca domnia sa, președinte al Uniunii Scriitorilor din România, să jignească nominal o seamă de scriitori de vârf din câteva generaţii literare, de la Florin Iaru și Octavian Soviany la Claudiu Komartin, reproșându-le că-s fără caracter, scriitori proști, otrăviţi de propriile insuccese etc.

Straniu și trist mod al unui președinte USR de a comunica cu scriitorii de a căror imagine, conform Statutului USR, se ocupă…

Cred că înţeleg de unde vine enervarea domnului Manolescu. Nu doar de la faptul strict al contestării procedurilor de premiere. Sigur, și asta e iritant. Dar ceea ce e mai grav e disoluţia unei autorităţi personale pe care o credea nu doar inexpugnabilă, ci chiar inamovibilă. Cu alte cuvinte, domnul Manolescu era convins că autoritatea domniei sale e cumva transcendentă în raport cu propriile fapte de scris și de viaţă. Genul acesta de autoritate enormă poate da iluzia că e preeminentă realităţii în care originează; ba mai mult, că poate genera realitate.

Faimoasa frază a lui Nicolae Manolescu, „Canonul se face, nu se discută”, din această convingere vine.

De asemenea, în cazul punctual al lui Gabriel Chifu, am impresia că Nicolae Manolescu a încercat un exerciţiu borgesian de inventare a unui autor canonic. A fost convins că propria autoritate poate să-l genereze. Prin urmare, a luat un autor de plan secund, coincident cu vicepreședintele USR; a scris despre el în Istoria sa mai multe pagini decât despre Dimitrie Cantemir; i-a dat câteva premii importante: premiul USR pentru poezie, un alt premiu USR pentru roman, un mare premiu al unui festival de literatură organizat de USR (la care organizatorul a luat deci și premiul, după cum se vede). Ultimul pas în acest proces de inventare a unui autor canonic a fost acest premiu Eminescu – Opera Omnia. Reacţia scandalizată a breslei nu ţine așadar numai de acest premiu în sine; ea vine ca răspuns la o amplă operaţiune de inventare a unui autor canonic pe care Nicolae Manolescu a pus-o în scenă.

Contemplând eșecul acestei operaţiuni, care părea ajunsă la bun sfârșit, domnul Manolescu contemplă de fapt eșecul acelui dicton amintit mai sus, conform căruia „canonul se face, nu se discută”. Ba se discută, domnule profesor, iar discuţiile ample din ultimele trei săptămâni exact asta probează: oricât de mare ar fi, critica nu poate inventa autori canonici. Nu ex nihilo, adică nu din autori de tot modești; și nu atunci când ambiţia de a-i inventa nu se întemeiază pe talentul criticului, ci pe distorsionări ale votului unui juriu.

În încercarea de a inventa un Gabriel Chifu canonic, Nicolae Manolescu a făcut, prin urmare, un exerciţiu de trafic de prestigiu. A vrut să transfere din autoritatea proprie unui terţ. Reacţia comunităţii literare e limpede: indiferent cât de multe premii aranjezi, indiferent cât de enormă e autoritatea care-ţi rezervă pagini multiple în istoriile literare, nu poţi ajunge scriitor mare dacă nu ești unul.

Fiindcă nu prestigiul & autoritatea personale sunt transcendente în raport cu literatura, ci taman pe dos.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe