Turing şi enigma lui

Angelo Mitchievici Publicat la: 12-03-2015

Alan Turing a reușit să construiască o mașină, un protocomputer, cu care a spart codul Enigma, pe care germanii îl utilizau pentru a transmite informaţii secrete, fapt care a scurtat războiul cu doi ani și a salvat câteva milioane de vieţi. Activitatea lui Turing și a echipei lui a constituit un secret de stat, fapt pentru care cei care l-au arestat și ulterior condamnat pe profesorul Turing în 1952 pentru „indecenţă”, adică homosexualitate, habar n-aveau că pun la stâlpul infamiei un erou de război și un matematician de excepţie.

Morten Tyldum, regizorul biopicului The Imitation Game, după scenariul lui Graham Moore și cartea lui Andrew Hodges Alan Turing: The Enigma, nu vizează cum ne-am așteptat decriptarea personalităţii acestui geniu introvertit, ci mitizarea lui. Ron Howard, în A Beautiful Mind, încerca să plonjeze în lumea de umbre a genial-schizofrenicului matematician John Nash, iar similitudinile în abordarea acestor excentrici sunt similare. Geniul are probleme serioase de comunicare, este prins în propriul mind game și ascunde propriul secret, în celălalt caz schizofrenia, aici homosexualitatea.

Regizorul norvegian mizează pe desfășurarea în paralel a trei fire narative. Unul ţine de adolescenţa lui Turing la un colegiu și prima sa dragoste platonică faţă de un coleg care moare de tuberculoză, cu un excelent Alex Lawther care-l interpretează pe tânărul friabil, nesigur, exprimându-și dragostea cu ajutorul codurilor. Cel de-al doilea fir narativ ne conduce după război către condamnarea lui Turing în urma anchetei pe care o desfășoară un infatigabil detectiv care-l bănuiește – ce ironie! – că este spion sovietic. Aici, regizorul norvegian dramatizează în exces, utilizând o licenţă poetică atunci când îl face pe Turing să-și povestească viaţa (trădând astfel un secret de stat) acestui detectiv anonim, apelând la clișeul dramatic al confesiunilor către un necunoscut. Cea mai consistentă parte a naraţiunii o constituie acest război al minţii pe care Turing, inventatorul, îl duce cu cea mai perfecţionată mașină de încriptare într-un context dificil al deficienţelor sale de comunicare.

Morten Tyldum conferă un relief diferenţei, sensibilităţii pe care personalitatea lui Turing o pune în joc, însă această diferenţă este jucată nu numai psiho-afectiv, ci și în termeni ideologici când societatea postbelică este arătată cu degetul pentru ingratitudinea faţă de cel care a contribuit în bună măsură la salvarea ei.

Regizorul își trece personajul prin toate aceste ordalii pe care le presupune secretul, într-o lume a secretelor în care cel privind identitatea sa sexuală este poate cel mai dificil de purtat. Episodul nereliabil al unei confesiuni în faţa unui detectiv anonim conduce totuși la o cheie a personajului: ce anume face diferenţa dintre om și mașină? Nu este vorba despre legile asimoviene ale roboticii, ci despre felul în care concepem sensibilitatea ca expresie a diferenţei, a unui alt fel de a gândi, cam banală definiţie a geniului. Apropierea maladivă de mașina care l-a consacrat și pe care (alt element al unei anecdotici ușor melodramatice) a botezat-o cu numele iubirii sale din adolescenţă, Christopher, constituie un fel de element de transfer afectiv. Astfel, deși îl plasează într-o companie masculină redutabilă – șefi ai spionajului, lingviști de excepţie, matematicieni șic etc. –, regizorul nu lasă nici un gest echivoc să-i scape eroului său, ca și cum acesta și-ar fi lăsat sexualitatea în debara, erou care face tot posibilul pentru a se face dezagreabil, mai puţin faţă de prietena-logodnică de-a pururi matematiciană jucată de Keira Knightley cam în gol, inventată pentru a umple pauzele dintre o ecuaţie și o criză a superiorilor.

Câteva trucuri puţin cam răsuflate sunt prezente pentru a da un impuls acţiunii care trenează: nimic mai plictisitor decât un matematician rezolvând probleme, iar inteligenţa la lucru nu are savoarea unui meci de fotbal! Lui Turing îi pică fisa după o discuţie cu fetele într-o cârciumă. Colectivul este câștigat de partea lui și îl susţine la greu, iar Turing et Co. trebuie să sacrifice convoiul de vase pe care se află fratele unuia dintre ei, pentru a nu devoala germanilor că au descoperit codul. În echipă apare un spion sovietic, despre care serviciile de inteligenţă britanice știu; iată că situaţia e sub control! Toate aceste trucuri „înveselesc” atmosfera, conferă un relief dramatic matematicilor aplicate, însă nu ni-l comunică pe Turing altfel decât sub semnul clișeelor despre geniu, care trebuie să se comporte ca un tip genial, să aibă un handicap, să îi vină „idei”, să se facă incomprehensibil, dacă nu insuportabil.

Identificarea simbolică între om și mașina umanizată, Christopher, are ceva din mitul lui Pygmalion și al Galateei, numai că, atunci când dai viaţă, adesea o pierzi – în parte, măcar – pe a ta.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe