Nimic nou pe frontul de Est

Angelo Mitchievici Publicat la: 12-03-2015

Prima imagine din filmul Căutarea (The Search) al lui Michel Hazanavicius este aceea a cadavrului umflat al unui viţel răsturnat în noroi. Stupoarea nu ţine doar de cruzimea imaginii ca formă nemediată de brutalitate a realului, mostră de ciné‑verité, ci comentariul amuzat al „cameramanului”, a cărui identificare are loc abia la finalul filmului, desfășurat între aceste două paranteze cinematografice.

Camera surprinde un sat devastat, glisând dinspre dramatismul peisajului dezolant către scena atroce a sumarei execuţii a unei familii de ceceni, un bărbat care se roagă, soţia acestuia care încearcă să‑i convingă pe soldaţii ruși de nevinovăţia lor și fiica terifiată a acestora. Cameramanul consimte laconic la spec­tacolul de barbarie și sadism, însă, chiar dacă nu ar scoate un cuvânt, camera „vorbește” și despre el. Un alt unghi al aceleiași scene îl avem din perspectiva unui copil de nouă ani, terifiat, încercând să‑și liniștească fratele mai mic, încă sugar. Cameramanul de ocazie și acest copil sunt două personaje‑cheie ale filmului, având ca temă dezastrul uman provocat de al doilea război ruso‑cecen.

Ghidat de instinctul de conservare, Hadji, copilul de nouă ani, își ia fratele mai mic, fuge din sat, abandonându‑l apoi în faţa unei case de ceceni, și ajunge într‑un oraș de graniţă, unde există ta­bere de refugiaţi și asistenţă venită din partea organismelor europene. Aici, micul Hadji se confruntă cu o lume amestecată, între slum și ghetou, lume pe care nu o înţelege, refuzând‑o iniţial printr‑un mutism defensiv, pentru a se lăsa apoi adoptat de șefa misiunii UE care asumă, nu fără rezerve, un rol matern și care‑l îna­poiază ulterior mamei sale, pornite într‑o periculoasă acţiune de search and rescue a copiilor săi.

În paralel, avem istoria „cameramanului” din scena iniţială, un adolescent arestat pentru deţinere de marijuana și mobi­lizat ca „voluntar” în războiul din Cecenia. Două figuri ale inocenţei, adolescentul și copilul de nouă ani sunt purtătorii mizelor morale pe care le vehiculează Hazanavicius. Iniţial, copilul și adolescentul mărturisesc aceeași experienţă traumatică în faţa ororii, însă contextul va face diferită evoluţia lor. Scenariul iniţiatic al supravieţuirii îi dictează soldatului rus cruzimea și intoleranţa, scenariul iniţiatic al civilizării bunului sălbatic trecând prin recuperarea condiţiei materne pentru Carole, dar și a demnităţii umane și instinctului civic în acest cadru democratic mai larg pe care‑l asigură funcţionarul american Helen (Annette Bening).

În contextul de civilizaţie pe care funcţionarul american și cel european (nu întâmplător este vorba despre două femei, Helen și Carole) îl ipostaziază, Hadji își poate relua copilăria, iar mama (există această sugestie), angajată pentru a se ocupa de copiii rămași orfani, poate opta pentru o soartă mai bună într‑o democraţie consolidată, cea americană. Relaţia care se construiește între Carole și băieţelul cecen are o dublă funcţie pedagogică: pe de o parte, copilul învaţă să relaţioneze și să înţeleagă o altă lume decât cea tradiţională din care provine; pe de altă parte, Carole este educată de acest copil în sensul unei sensibilizări și cunoașteri din interior a lumii (a treia) perturbate și dislocate cu care vine în contact profesional. Egoismul ei se topește în relaţia cu acest băieţel cu o privire similară prin intensi­tatea dureroasă cu aceea a copilului care‑l însoţea pe Charlot în Goana după aur. Altfel, filmul lui Hazanavicius dezvoltă o pregnantă dimensiune tezistă, mergând uneori până la detaliu. Spre exemplu, cecenii sunt prezentaţi exclusiv ca victime, rușii exclusiv ca spoliatori și ucigași, care ar fi cu precădere cei din forţele speciale, deși în film vedem doar simpli soldaţi. Singurul eficient este funcţionarul american, cel european izbindu‑se de cecitatea și surdismul colegilor lui. Inclusiv pe fesul copilului se află croșetat „NY”, semn că mâna protectoare a democraţiei americane se află pe creștetul lui.

Abia ieșit din mutism, copilul traumatizat este capabil să livreze o naraţiune coerentă și nuanţat justificată a actelor sale. Nu mai puţin, poza de grup mamă‑fiu și alături cea cu protectorii occidentali semnalizează insistent, mai ales când din braţele mamei Hadji întoarce un zâmbet recunoscător numai bun de filmat către cele două femei, fapt edificator în ce privește mandatul politico‑moral american‑european în zonele de conflict deschis. Aceste „accente” care se regăsesc pe tot parcursul filmului creează acea notă artificială de angajament ideologic fără de care filmul ar fi fost unul remarcabil.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe