Dionisie Vitcu

Andrei Giurgia Publicat la: 12-03-2015

Modestia, seriozitatea, munca și punctualitatea sunt câteva calităţi ce îl caracterizează pe unul dintre cei mai mari actori ai scenei românești. Recunoaște că a avut noroc în carieră, dar și șansa să joace în compania numelor de referinţă din teatrul și filmul românesc. Scrie poezii încă din clasele primare, iar debutul oficial l‑a avut în revista Timpul, după 1990, cu titlul „Mai este…”.

A refuzat multe roluri pentru că nu era pe aceeași lungime de undă cu regizorul respectiv, dar nu regretă. Ce a învăţat de la dascălii de seamă pe care i‑a avut a transmis mai departe generaţiilor tinere de actori. Are peste 50 de ani de activitate artistică și este societar al Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Iași.

 

Pentru cine nu vă cunoaște, cum aţi începe să vă prezentaţi? Cine este Dionisie Vitcu?

Eu vin de pe plaiurile Moldovei. M‑am născut și am crescut în zona pădurilor Herţei. Satul unde m‑am născut și am copilărit se află în Ibăneștii Dorohoiului. Am avut norocul să mă nasc într‑un sat istoric, într‑o familie organizată, de oameni gospodari, cu rădăcini adânci în lumea ţărănească și cel mai frumos lucru este că m‑am născut în România Mare. M‑am născut în Regat și tare mult mi‑aș dori să sfârșesc tot în Regat. Am avut școala în familie. Părinţii mei erau școliţi. Fiecare avea patru clase. Mama a fost premiantă tot timpul. Tata era un meseriaș foarte bun și îmi aduc aminte de casa copilăriei. Era foarte frumoasă, cu două camere și o tindă. Noi suntem trei fraţi: unul istoric la Iași, iar celălalt profesor de istorie la Fălticeni. Mama mereu ne spunea să învăţăm și asta am făcut. Am avut o tentativă de a veni la Iași în anul 1949. Terminasem patru clase și în Ibăneștii mei nu era ciclul doi de învăţământ. Fratele mamei, Ion Pușcașu, poliţist la acea vreme, m‑a înscris la Liceul Clasic Mixt numărul 5, liceu de aplicaţii. Am făcut un an de liceu. În tot acest timp nu am reușit să mă adaptez la oraș. Dorul de casă și de copilărie m‑a făcut să mă întorc în sat. Am ajuns la Iţcani, la Școala Profesională. Am fost cel mai bun elev din seria mea. Atunci a fost emisă o hotărâre a Consiliului de Miniștri ca seria de elevi din școala profesională să iasă tractoriști. Această poreclă m‑a urmărit multă vreme, inclusiv la Institutul de Teatru.

 

Ce influenţă au avut profesorii asupra dumneavoastră?

Profesorii au avut o mare importanţă și influenţă în viaţa mea. Vreau s‑o amintesc aici pe doamna Maria Zaiţ, profesor de limba română. Ea se ocupa, pe când eram la liceu, de regia spectacolelor de teatru. Ţin minte și acum piesa Trei generaţii. Acolo mi‑a oferit un rol principal. Făceam comicării. Și în școala primară am avut multe de învăţat de la doamna Elena Nechifor. La serbări eram în echipa de dansuri și în cea de teatru. Prima piesă de teatru pe care am jucat‑o în faţa unui public a fost o dramatizare după Barbu Ștefănescu Delavrancea, Bunicul și Bunica. Începusem teatrul din școala primară. Am terminat liceul. În aceeași zi am dat examene la șapte obiecte. Acum, părinţii sunt stresaţi că ai lor copii dau câteva examene în câteva zile. Atunci intram de la un profesor la altul și dădeam toate examenele. Îmi plăceau foarte mult româna și istoria. Voiam să mă fac istoric. Tata ne povestea uneori momente din armată, din război și ne plăcea povestea, fabulaţia. Nu tragedia, ci viaţa de cazarmă. Doamna profesoară Zaiţ mi‑a spus că la București se făceau niște cursuri de pregătire, o preselecţie la Institutul de Teatru. Se intra foarte greu. Am avut colegi care au încercat și de șapte ori.

 

„Nu ştiam ce înseamnă repertoriu”

Și ce aţi ales să faceţi mai departe?

M‑am dus la București. Acolo am descoperit o lume care mă speria. Am fost repartizat într‑o clasă cu peste 30 de tineri la un mare profesor: Alexandru Finţi. Eram obosit, flămând. Era cald. Mi s‑a părut la un moment dat că domnul profesor Finţi dă mai multă atenţie unor fetișoare. Erau niște fete foarte frumoase. Se purta atunci minijupul. Nu eram un naiv. Vedeam cum se uită domnul profesor la acele fete. După patru zile de așteptat, când s‑a dat o pauză, m‑am dus la profesorul Finţi și cu o oarecare obrăznicie i‑am spus: „Domnule profesor” (toţi îi spuneau „maestre”), „noi, ţărănoii de la Moldova, nu mai ajungem pe scenă”. Când s‑a proţăpit odată domnul profesor, era micuţ de statură, a ridicat pumnii și am crezut că mă strivește. Mi‑a spus: „Cum îţi permiţi?”. Atunci am înlemnit. Nu mă așteptam la această reacţie. Toţi colegii de serie au rămas înmărmuriţi, iar maestrul Finţi a plecat la decanat. După zece minute, un șir de domni și doamne și‑au făcut apariţia. L‑am reţinut pe Radu Beligan. Era decan. M‑au chemat pe scenă și am fost întrebat ce am în repertoriu. Spre rușinea mea, nu știam ce înseamnă repertoriu. Nu am schiţat nici un gest și am rămas înmărmurit. Văzând că nu răspund, m‑au întrebat ce poezii știu. Aveam poezii, dar nu erau pentru un examen de concurenţă. M‑au întrebat dacă știu o fabulă. Știam „Vulpea liberală” a lui Grigore Alexandrescu. M‑au ascultat și m‑au întrebat dacă știu să fac un exerciţiu. În acel an nu s‑au mai dat exerciţii de comportare scenică. Eu cred că au vrut să mă pice. M‑a luminat Dumnezeu și mi‑am adus aminte de copilărie. Când părinţii noștri plecau la bise­rică, ieșeam imediat afară să prindem vrăbii. Luam un căuș, crupe pe care le puneam pe omăt, legam un beţișor cu o sfoară, ne dădeam după colţ, veneau vrăbiile, trăgeam de fir și le prindeam. Imediat le băgam în sân. Acestea erau jucăriile noastre. Acest episod l‑am improvizat și în faţa profesorilor. În clipa în care am terminat exerciţiul, maestrul Beligan s‑a ridicat și a plecat. A rămas doar profesorul Finţi cu mâinile încrucișate uitându‑se la mine și măsurându‑mă. Îi spune lui Gheorghe Popovici Poenaru, mare actor, foarte tânăr atunci, să meargă la bibliotecă și să caute 1 Aprilie de Ion Luca Caragiale și să‑mi dea să învăţ. Mai erau două zile până la examen. Nu aveam cum să‑l învăţ pe Caragiale în acest timp foarte scurt.

 

În această situaţie, ce aţi decis?

Eram pornit să mă întorc acasă. M‑am dus la rectorat după acte. Mă temeam. Acolo era o secretară care era și în comisia de concurs. S‑a mirat când a auzit că vreau să plec acasă. I‑am spus că nu am unde să stau, nu am ce să mănânc și nu are rost să rămân. Imediat mi‑a dat zece prânzuri la cantina unde mâncau studenţii și mi‑a spus unde este căminul Institutului unde aș putea dormi. Atunci mi‑a căzut și mie fisa. Nu eram prost. După câteva zile s‑au afișat rezultatele. Am luat lista de jos în sus. Eram pe la mijloc. Trecusem de prima probă. Urma cea de‑a doua: dans și mișcare scenică. O doamnă profesor era pre­gătită să interpreteze o melodie la pian, iar eu trebuia să improvizez. Atunci am spus cu voce tare: „Eu am venit la teatru, nu la dans”. S‑a oprit din cântat, s‑a uitat pe listă, probabil aveam o notă mare, și m‑a rugat să improvizez ceva. Crezusem că am picat, dar nu a fost așa. A urmat a treia probă. Eu tot „Vulpea liberală” am spus. După două zile s‑au afișat rezultatele. Eram singur. Nu aveam pe nimeni lângă mine. M‑am uitat pe liste și tot pe la mijloc eram. Din aproape 1 500 de candidaţi, am reușit vreo 60. În clipa în care mi‑am dat seama că am reușit, am leșinat. M‑am trezit cu o doamnă care mă pălmuia. După examene m‑am întors acasă. Eram foarte slab. Deja se aflase la liceu, la Dorohoi, că am reușit la teatru.

 

Ce v‑au spus părinţii când au aflat că aţi intrat la teatru?

Fiind oameni simpli, și‑au făcut cruce și i‑au mulţumit lui Dumnezeu. Se întrebau ce meserie este aceasta de actor. Ce o să facă? O să meargă pe sârmă? Tata ridica din umeri, iar mama nu‑și dădea seama ce o să fac eu. La puţin timp, ambii părinţi au venit și m‑au văzut în spectacole la București. Mama s‑a pierdut cu un mare regret: am făcut un turneu cu Însemnările unui nebun și am jucat și la Dorohoi. A vrut să vină să mă vadă. Eu nu am vrut, pentru că mama era o femeie sen­sibilă. Nu am vrut să mă vadă nebun. Rolul lui Popriscin l‑am jucat foarte bine și m‑a marcat. Cine nu mă cunoștea putea să spună ferm: „Domnule, ăsta are ceva!”. M‑am temut de mama, iar ea s‑a prăpădit cu acest regret: a crezut că mi‑a fost rușine ca ea să vină să mă vadă.

 

„La mine a fost mereu problema: rolul, trenul şi Iaşul”

La Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București aţi avut șansa să învăţaţi meserie de la unii dintre cei mai buni profesori din domeniu la acea vreme…

De la marele Ion Cojar am învăţat alfabetul teatrului și credinţa, pe care actorul, dacă reușește s‑o păstreze în tot ceea ce face, este cu adevărat important. Un actor trebuie să fie adevărat prin tot. Cu domnul Radu Penciulescu am absolvit. Profesioniști în adevăratul sens al cuvântului. Am terminat Institutul având norocul să am niște roluri importante. Când era un rol mai dificil, mai prost, eu eram cel care trebuia să‑l interpretez. Trebuia să găsesc chichiţe, să‑i fac o biografie. Mereu am încercat ca în orice rol să fac biografia personajului, ca să aibă viaţă, ca să fie un personaj născut și instruit într‑un anumit fel. El trebuie să fie văzut și înţeles de public cu tot cu lumea din care vine. Actorul este un instrument care trebuie acordat. Am fost foarte bun în producţie și am avut norocul pe urmă să fiu luat la Piatra Neamţ de doi oameni mari: Ion Coman și Eduard Covali. Aici l‑am întâlnit pe regizorul Gabriel Negri, un mare balerin român care s‑a convertit la teatru. La Piatra Neamţ a fost a doua etapă de școală, una benefică pentru profesiunea mea. Am stat patru stagiuni.

 

A urmat Teatrul Naţional din Iași…

La începutul anului 1968 am debutat pe scena ieșeană în Opinia publică, alături de marele artist Ștefan Dăncinescu. Crin Teodorescu, un mare teoretician de teatru și regizor, m‑a distribuit în această piesă. Eram Ioniţă. Am avut un succes deosebit, iar a doua zi eram cunoscut în Iași. Nu am fost un naiv. Mi‑am cunoscut valoarea și, dacă mă făceam că sunt naiv, uneori o făceam în stilul lui Creangă. Aici am avut norocul și m‑am întâlnit cu Cătălina Buzoianu. M‑a distribuit în câteva roluri extraordinare, cum ar fi Bol­navul închipuit. Am lucrat și cu Grigore Vasiliu Birlic. Asta se întâmpla la Piatra Neamţ. M‑a preţuit foarte mult. Mi‑a dat o fotografie pe care mi‑a scris câteva cuvinte care m‑au încântat atunci și mă încântă și‑acum: „De la un artist… altui artist, în amintire!”. Mi‑a spus atunci că, dacă ar fi fost director la București, m‑ar fi luat cu el. Am jucat cu doamna Dina Cocea, cu Dem Rădulescu, cu Draga Olteanu Matei. Am fost un norocos. Am fost alături de mari artiști. Sunt unul dintre actorii din Iași care au avut relaţii profesionale cu marii actori români.

 

Aţi făcut și teatru, și film. Aveţi o afinitate mai mare pentru una dintre cele două?

Teatrul a fost pentru mine prima casă. De film trebuie să te ţii și să cultivi niște relaţii. De exemplu, Dorel Vișan știe să le combine. La mine a fost mereu problema: rolul, trenul și Iașul.

 

„Acum este perioada regizorilor. Actorii nu se prea văd”

Cum a fost profesorul Dionisie Vitcu?

Cred că am fost un profesor bun. Nu poţi să fii pe placul tuturor. Înţelegerea mea cu studenţii a fost aceea de a‑i pregăti pentru teatru. Cu unii dintre ei joc la Teatrul Naţional din Iași. Mă mândresc cu ei pentru că sunt actori foarte buni. În total, am avut patru serii de studenţi. Anamaria Marinca joacă la Londra, de exemplu, și mă bucur foarte tare pentru ea. Alţi studenţi sunt la Cluj, Craiova sau București.

 

Vreau să vorbim despre relaţia actor‑regizor. Cum se consolidează aceasta?

Acum este perioada regizorilor. Actorii nu se prea văd. Dacă ne uităm pe afișe, vedem scris mare: „Un spectacol de…”, iar actorii sunt trecuţi cu litere minuscule. Nu este corect. Noi nu avem un sindicat, un organism care să ne apere. Noi suntem creatori. De exemplu, în film am lucrat foarte bine cu Cristian Mungiu. Eu îi propuneam câte ceva. De cele mai multe ori, nu era de acord cu propunerea mea. Imediat îmi dădeam seama că propunerea mea era în folosul doar al personajului care ieșea din tiparul filmului. În film trebuia să se vadă stareţa, preotul, călugăriţa. Eu nu‑mi dădeam seama pe moment că ceea ce‑i cer eu este în favoarea doar a personajului meu. Cu tactica, tinereţea și pregătirea lui, îmi explica că trebuie făcut așa și așa. Chiar dacă în sinea mea, pe moment, nu‑mi convenea, îmi dădeam seama că are dreptate. Recunosc că am fost un actor dificil. M‑am certat cu toţi regizorii, dar am avut norocul că mulţi dintre ei au fost mai înţelepţi ca mine. Astăzi aș fi fost mai bogat dacă nu refuzam așa multe roluri. Este bine ca un regizor să cunoască actorii. Îmi pare rău că acum este o perioadă în care lumea se agită, tinerii sunt biciuiţi și grăbiţi să iasă pe scenă oricum și cu orice. Pe vremea mea, era perioada de două săptămâni de citit la masă. Regizorul era foarte bine pregătit. Știa răspunsul la orice întrebare din partea actorului. Fiecare generaţie cu actorii, regizorii și publicul ei. În teatru sunt momente în care este important să ai norocul să joci rolurile potrivite la momentul potrivit. Contează foarte mult distribuţiile. Acestea trebuie făcute și după aspectul actorului, și după glasul său. Din nenorocire, la noi nu se mai cultivă glasul în școală. Pe scenă trebuie să fie o armonie de glasuri. Actorii ţipă. Nu se aud în sală. Acestea sunt defecte mari. Sunt regizori care nu se mai îngrijesc de actor. Își văd spectacolul pus în scenă și gata. Regizorul asta trebuie să facă: să ordoneze scena.

 

Cât de mult a contat critica pentru dumneavoastră de‑a lungul carierei?

Și la acest capitol am fost un actor fericit. Am fost interesat mereu de ceea ce se spune despre mine. Am avut noroc de niște oameni de condei extra­ordinari. Aș începe cu Valentin Silvestru, Radu Popescu, Nicolae Carandino, Victor Parhon, Marga­reta Bărbuţă, Dinu Chivu, Ștefan Oprea sau Constantin Paiu. Au scris elogios despre mine, dar m‑au și ciupit de multe ori. Nu distructiv. Am cronici despre toate spectacolele în care am jucat, chiar și din Institut. Ţin minte că prima cronică ce mi‑a fost făcută în revista Teatrul a fost scrisă de Mira Iosif. A avut o părere proastă despre spectacol, dar m‑a făcut actor. Eram încă student. M‑a bucurat foarte mult acest lucru și Penciulescu mi‑a spus atunci cu zâmbetul pe buze: „Uite, vezi? Pe mine m‑a criticat, iar pe tine te‑a lăudat”. Critica m‑a ajutat pentru că a confirmat ceea ce regizorii mi‑au spus mie și ceea ce am completat în rolurile pe care le‑am făcut. Tot ce am jucat eu a fost artistic. Mă bucur că în cel mai recent rol pe care îl joc la Teatrul Naţional din Iași (O scrisoare pierdută) am avut îndoieli. Nu aș fi vrut să intru în cărucior. Un cărucior nu poate să aducă haz pe scenă. Îţi provoacă un sentiment de milă, de reţinere. Am avut bucuria să constat că mulţi dintre spectatori nu au înţeles mila aceasta și au văzut han­dicapul unui om politic adus în scenă.

 

A fost greu să deveniţi artist în actorie?

Vreau să‑mi daţi voie să fiu lipsit de modestie și să vă spun că m‑am simţit mereu artist. Mi‑am făcut și dușmănii în legătură cu acest aspect. Am fost agresat din cauza felului meu de a fi pe scenă. Colegii mei credeau că îmi bat joc de ei, dar, din contră, eu eram doar personajul. Am avut și norocul că în familie am fost protejat. Nu m‑au trimis să cumpăr cartofi, nu m‑au trimis la piaţă, când am avut premieră m‑au lăsat liniștit. Familia m‑a ajutat să fiu artist.

 

Care a fost marea dum­neavoastră șansă în această meserie?

Am fost sănătos. Am dat de învăţători, de profesori, de oameni de teatru care m‑au văzut artist. Nu m‑am băgat niciodată în faţă. Norocul meu a fost că cele mai multe porţi au fost deschise pentru mine. Am avut persoane care mi‑au arătat drumul. Am acceptat mereu ce mi s‑a dat, dar n‑am fost mulţumit doar cu atât.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe