Isaiah Berlin & Grateful Dead in Cyberspace

Dan Pavel Publicat la: 24-02-2015

De curând mi s-a întâmplat ceva incredibil. Pe la ora unu noaptea mi-am dat seama că ratasem Ajax Amsterdam – FC Barcelona. Am pierdut de fapt trei meciuri care se transmiteau alternativ în Champions League de la 21.45, celelalte două fiind Manchester City – ȚSKA Moscova și Bayern München – Lazio Roma. Cum de s-a întâmplat așa ceva? Seara, pe la șapte, tocmai terminasem de scris ceva important pentru mine. Și am evadat pe internet. Am câteva trasee speciale pe care le parcurg când sunt liber. Întâmplător, am descoperit biografia lui Isaiah Berlin, semnată de Michael Ignatieff. Este una dintre acele cinci sute de cărți importante pe care mi le-am propus să le citesc la un moment dat, dar pe care le tot amân. Am apăsat tasta de câteva ori pentru download, iar în două minute o aveam pe ecran. Când m-am oprit, meciurile se terminaseră de mult.

Noile tehnologii ne-au schimbat viața radical. Mă refer în primul rând la noi, cei care am avut ghinionul/norocul de a fi trăit în epoci diferite, înainte, în timpul și uneori după cele trei mari crize contemporane și de cele câteva revoluții petrecute la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI. Nu ai cum să înțelegi schimbările dacă nu ai trăit înainte și după schimbare. De pildă, copiilor și studenților mei le este foarte greu să înțeleagă cum a fost în regimul comunist. Generațiile tinere s-au născut cu computerul în brațe, cu acces nelimitat la internet și cunoaștere, însă – iar acum vorbesc ca profesor și educator de studenți – aceste avantaje i-au îndepărtat pe mulți de cultură, știință și artă. Dacă au fost vreodată aproape.

Pierderea și recuperarea bibliotecii

La un moment dat, am trăit o mare dramă, mi-am pierdut integral biblioteca de peste unsprezece mii de volume. Cu câțiva ani înainte eram la Păltiniș, iar Constantin Noica îmi citise dintr-o scrisoare de-a lui Mircea Eliade, care îi povestea că îi arsese o parte din bibliotecă. Mă gândeam atunci că nu aș rezista psihic la o asemenea pierdere. Până la urmă, am rămas fără toate cărțile, nu doar fără o parte din bibliotecă. Am pierdut atunci mult mai mult decât biblioteca, dar astăzi, datorită internetului, accesez în fiecare săptămână sute de cărți. Electronic și simbolic, mi-am recuperat măcar biblioteca, restul e irecuperabil. Accesez sute de cărți pentru că nu mă pot abține, măcar așa, să mă uit prin ele, să le frunzăresc (browsing), că de când l-am enervat pe Noica am renunțat la R.E.M. Iar acum am acces la milioane de cărți fără să mai merg la bibliotecă, unde mi-am trăit cei mai frumoși ani. Cel mai bine m-am simțit în bibliotecile americane, mai ales în cea mai mare bibliotecă din lume. Era visul meu să ajung acolo măcar la sfârșitul vieții (vezi prima mea carte, Bibliopolis). Ca să fiu aproape de acest spațiu sacru (aproape și de US Congress), mi-am închiriat un apartament la câteva sute de metri de el. Dar internetul m-a făcut să renunț la bibliotecile publice. Încă mai cumpăr cărți, dar mai puține.

Îmi plac bibliotecile, păcat că sunt populate. Prefer să studiez acasă. Mi-am transformat casa în bibliotecă, iar biroul meu este sala centrală de lectură. Fără internet însă nu puteam să mă feresc de zgomotoșii din biblioteci și mai ales să accesez instantaneu tot ce am nevoie și mult mai mult decât atât. Și tot internetul mă ajută ca simultan să scriu, să citesc și să ascult muzică încet (de aceea, la concerte mă apucă inspirația și scriu). Pe vremuri, aveam aceleași obiceiuri, dar nu puteam să ascult decât discurile ori casetele pe care le aveam acasă, în general muzică clasică. 

O frustrare culturală a adolescenței și tinereții mele a fost lipsa de acces la revoluțiile muzicale din the sixties, the seventies, the eighties, ce reprezentau esența libertății și a contraculturii. Accesul la „muzica occidentală” era ocazional – de obicei, în condiții precare, la posturile de radio interzise. Am fost totuși un „privilegiat”, pentru că unii dintre colegii mei din școală și liceu, care erau mari fani și aveau rude în străinătate ori părinți din conducerea partidului și a securității, primeau în două-trei săptămâni de la apariție albumele marilor formații. „Dacă nu ne cărăm repede din țara asta nenorocită, n-o să apucăm niciodată live concertele Led Zeppelin, Pink Floyd, Deep Purple, Black Sabath, Doors, Queen”, îmi spunea un prieten care a fugit ilegal din țară. Nu știu câte concerte a apucat el în America, dar a avut dreptate: până a căzut comunismul, toate aceste trupe au dispărut. Și nici n-au apărut altele mai bune. Acum, datorită internetului, recuperez ceea ce am pierdut vreme de treizeci de ani.

Citeam Isaiah Berlin și ascultam alternativ, câte o oră, Grateful Dead și Cream. Pe primii am avut norocul să-i prind activi și în concerte la primele vizite în America (au cântat treizeci de ani și s-au oprit pentru că a murit Jerry Garcia). Supertrupa Cream s-a destrămat în 1968, după doar doi ani de la înființare, dar s-a reunit în 2005, după aproape patru decenii, ca să susțină concerte la Royal Albert Hall, unde avusese loc ultimul lor concert. De obicei, ascultam Cream pentru că sunt fan Eric Clapton, dar în urmă cu câteva săptămâni a murit colegul lui din acea formație, marele basist Jack Bruce. În locul golurilor lui Messi, am ascultat mai multe versiuni ale fenomenalei Sunshine of Your Love, inclusiv în interpretarea lui Jimi Hendrix.

Limitele accesului nelimitat

La muzică, accesul este nelimitat, pe YouTube sau alte site-uri. Accesul la milioanele de cărți menționate este ilegal. Sunt niște site-uri rusești specializate cu descărcarea fără copyright a cărților americane, britanice și a altor cărți din toată lumea. În sfârșit, fac și rușii ceva rău, dar apreciat de toată lumea: fură. Desigur, este o ironie, dar rușii sunt întrecuți de chinezi și de alții, iar românii nu se lasă mai prejos când este vorba despre drepturile de autor. Totuși, este anormal ca în epoca accesului nelimitat la informație să ai tot felul de bariere. Limitele accesului nelimitat. În curând se împlinesc două decenii de când „Thomas Jefferson of the Cyberspace” a publicat „Declarația de Independență” a domeniului. Sincer, câți dintre cititori au auzit de el? Nu îi dau numele. Cei care n-au auzit de el să-l caute în Cyberspace! Culmea, tipul a fost, printre altele, și textier pentru Grateful Dead.

Manifestul pentru libertatea totală în Cyberspace rămâne revoluționar, pentru că accesul la nenumărate domenii de interes universitar, științific și cultural are costuri prohibitive. Un abonament anual la Journal of Comparative Neurology costă 30 860 de dolari. Iar abonamentele la câteva reviste prestigioase din domeniul humanities costă peste 40 000. Una dintre explicațiile faptului că „marile” universități din țara noastră (inclusiv cea la care lucrez) nu se află în top 500 de universități este legată de bugetele modeste pentru cercetare. Universitatea Harvard plătește anual 9 900 000 de dolari pentru abonamentele la revistele de specialitate online din domeniile de interes pentru diferite departamente. Când ne vom permite și noi să plătim asemenea abonamente, copiii nu ne vor mai pleca să studieze în Ivy League.

Accesul nelimitat la internet are însă anumite părți negative. Am să dau un exemplu, ca să mă fac înțeles. Mi-am transformat una dintre pasiunile intelectuale într-un curs și seminar intitulat „US Foreign Policy-Making Process”. În fiecare lună, îmi completez bibliografia (facultativă) cu titluri noi de cărți, studii și articole. Iată niște titluri de cărți din 2014, scrise de autori de primă mână: ultima carte a lui Henry Kissinger, World Order. Reflections on the Character of Nations and the Course of History; volumul de memorii al lui Hillary Clinton, din vremea cât a fost secretar de stat, Hard Choices; ultima carte a lui David Rothkopf, National Insecurity. American Leadership in an Age of Fear. Abia publicate în America sau Marea Britanie, după câteva zile sunt descărcate pe internet, iar uneori înainte de ieșirea pe piață. Așa s-a întâmplat și cu primul episod din seria a doua a genialului serial pe teme de intelligence, Homeland. Din păcate, studenții mei de la masteratul de relații internaționale nu s-au înghesuit să le citească. Recent, am descoperit că mai mult de jumătate dintre ei nu știu nici măcar câte continente există. Iar nimeni nu a știut exact câte țări sunt în Europa, Asia, Africa, America de Nord și America de Sud. Altcineva mi-a spus că în Australia sunt patru țări!

Spălarea pe creier

Parcă mă simt vinovat și o aud pe Simona Halep: „Nu mai da din casă!”. Dar un fenomen îngrijorător care se petrece în epoca accesului nelimitat la informație este spălarea pe creier a multora, în particular a celor din generațiile tinere. La noi, generațiile anterioare au fost spălate pe creier de regimul totalitar comunist. Libertatea economică și mai ales completa dereglementare a domeniilor bancare și financiare, în particular a fondurilor de investiții, au condus aproape la prăbușirea economiei mondiale și la mișcarea „Occupy”, al cărei slogan este „We Are the 99%!” (știe cineva care sunt veniturile anuale și averea – două lucruri diferite – ale celor din categoria de 1%?). Libertatea de expresie și de cunoaștere (accesul nelimitat la informație) au condus – indirect și fără să comploteze cineva – la inegalități culturale și intelectuale irecuperabile. Efectul indirect al accesului nelimitat la internet este un fel de cenzură culturală și intelectuală pentru anumite categorii de public.

Un alt exemplu. Am nimerit de curând, cu un grup de concetățeni, într-o sală de așteptare cam îngustă dintr-un aeroport internațional. Erau laolaltă bunici, părinți, nași, copii și nepoți. Vorbeau tare, spărgeau semințe și accesau frenetic și necontenit tablete și telefoane de ultimă generație. Nu le lăsau din mână. M-am întrebat mereu – fără a cerceta, doar așa, ca idee – ce caută pe internet personajele de tip popular – să le zic nonintelectuali – când merg cu metroul, de pildă. Nu m-am uitat, pentru că nici mie nu-mi place când încearcă unii să vadă ce carte citesc în metrou. De data aceasta, avionul a avut întârziere. N-am avut încotro și am văzut ce căutau ei în Cyberspace: jocuri, tabloide, site-uri erotice și pornografice, ascultau Guță, făceau cumpărături, comparau prețuri. Complet dezinhibați, râgâiau și plescăiau, se scobeau în nas, conversau cu voce tare, căscau cu gura larg deschisă. Păreau și complet depolitizați: nu cred că au făcut vreodată coadă la secțiile de votare. Îmi venea în minte formula: „am întâlnit și oameni fericiți”. Dar cum aș putea să-i condamn, pentru că tocmai mi-am dat seama că în seara cu Isaiah Berlin și Grateful Dead am pierdut dezbaterile electorale dintre candidații la președinție. Însă copiii mei îmi spun să nu-mi fac probleme, că n-am pierdut mare lucru. Dar la vot mă voi duce.

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe