Cui îi este frică de Tanti Roza? Sau arheologia senectuții

Teodora Manea Publicat la: 24-02-2015

Când ești tânăr, bătrânețea pare să fie ceva care li se întâmplă altor oameni. Te trezești într-o lume unde există copii și bătrâni, dar atunci când venele tale aproape plesnesc de elanul vital care te poartă peste lume, faptul de a fi bătrân este doar ceva abstract, ceva aproape improbabil că se va întâmpla într-o zi cu tine. Poate chiar mai improbabil decât moartea, ceea ce măcar statistic are cumva un sens. Dar de pe culmile tinereții, bătrânețea pare implauzibilă, pare ceva care are sens poate pentru alții, dar nu pentru tine.

După 40 de ani, văd cum încep să trag pe mine carcasa unei femei bătrâne. Este ca un fel de costum, pentru că, așa cum rulezi un ciorap dinspre vârful piciorului, așa extremitățile par să fie cele care încep să se usuce, să-și piardă pufoșenia tinereții. Aș putea formula metaforic altfel, mai cartezian: res cogitans se retrage treptat din res extensa, lăsând în urmă o formă golită de frumusețe, de fertilitate, de vis vitalis. Tinerețea e momentul în care elanul vital ar trece ca un zefir printr-o pungă de plastic.

Dar nu-i așa, pentru că eu nu simt, gândesc sau imaginez cu nici o picătură mai puțin decât o făceam la 20 sau la 30 de ani. Eu tot vreau, plănuiesc, iubesc, sper și lupt ca și până acum. Dar corpul devine din ce în ce mai străin. Mă uit în oglindă și o văd pe mama. Fac vreo 20 de poze arcuindu-mi gâtul, să ascund pielea care atârnă, evi­tând ca lumina să cadă pe pungile de sub ochi, în care s-au adunat ore de citit. Din 20 de poze, niciuna nu seamănă cu mine. Poate una sau două arată ceva mai bine, dar aceste avataruri instanțiate nu au nimic de-a face cu identitatea mea, cu ceea ce sunt sau simt că sunt eu. Femeia bătrână în al cărei costum voi dispărea în 10-15 ani pare ceva ca un blestem care-mi cuprinde corpul, ceva în care ființa mea se va dizolva înainte ca focul sau pământul să servească dezintegrarea totală. Mai crudă decât frica de moarte, care măcar vine repede și, cum spunea un prieten filosof, când ea este, tu nu mai ești, frica de bătrânețe este aceea a unei întâlniri continue cu o formă alienată a propriului Dasein. Probabil că multe femei care au fost dăruite cu frumusețea unui trup preferă sinuciderea ca formă de fidelitate absolută cu acea secvență a corporalității ce pare să reprezinte cel mai bine ceea ce o persoană este. 

Reflectând la drama tru­pului alienat, devin cumva atentă la discursul public ce însoțește bătrânețea și toate formele de alienare care o însoțesc, de la proiectele filosofice futuriste numite enhancement la știrile despre case de bătrâni închise din lipsă de fonduri, la granturi spectaculoase care merg spre institute de prestigiu ca să ne lecuiască de Alzheimer.

Piața bătrâneții: cât costă să fii bătrân?

O temă de reflecție care se actualizează mereu în peisajul politic britanic: frica de scleroză, Alzheimer și alte maladii ale bătrâneții. Frica de bătrânețe. Frica de bătrâni. Dacă bătrânețea devine de la un punct ceva personal, bătrânii sunt o problemă socială. Nu doar că încurcă, dar costă. Un sfert dintre spitalele din Marea Britanie, conform unui articol din The Guardian, ar fi ocupate de pacienți suferind de demență. Cine vrea să aibă grijă de ei? Familiile nu pot sau nu vor. Societatea vestică și modelul familist este croit pe ideea eficienței economice. Adulții trebuie să lucreze. Societatea pare să fie compusă și construită pentru adulți lucrători. Din acest motiv, emigranții, care sunt de fapt brațe de muncă, sunt contributorii economiilor vestice. După război, Vestul s-a construit prin contribuția lor. Un emigrant nu este de fapt o persoană, ci o tăietură din filmul personal al unui om, tăietură ce corespunde perioadei active și productive. Naș­terea, creșterea, educația și decrepitudinea unui emigrant nu interesează. Doar partea sa activă, utilă. La fel și pentru localnici, pentru a-i păstra capabili de muncă, îngrijirea copiilor și a bătrânilor devine o problemă derogată social în grija altora, în grija unor instituții specializate. Precum azilurile lui Foucault, casele de bătrâni devin locuri ale descompunerii și morții, locuri ale abandonului, clar delimitate de corpul activ al societății. Case de bătrâni cu lucrători emigranți, bătrâni vegetând în scaune cu rotile, camere anonime și goale, mirosind a urină și moarte. Cam asta ar fi ceea ce le-aș putea oferi părinților mei, dacă aș alege să am „grijă” de ei aici. Deși asemenea aziluri camuflate par ieftine în principiu, în realitate costă între 500 și 1 200 de lire pe săptămână. Cele „de lux” au asistente medicale, sunt mai puțin puturoase, îți pun părul pe bigudiuri o dată pe lună și te expun în poze decente eventualilor vizitatori. Ba unele îți dau și păpușele ca să ai cu ce să-ți ocupi timpul și mintea dusă cu Tanti Roza. O socoteală rapidă: dacă vindem casa, ne vom permite cam doi ani la un azil mediocru, fără bigudiuri. Pe urmă? Eutanasie, că fonduri nu prea ar mai fi. Iar în contextul dat, de ce aș vrea să rămân lucidă? Nu cred că mai vreau.

Un nou proiect politico-medical anunță că medicii de familie din Anglia vor fi plătiți cu 55 de lire sterline pe cap de pacient diagnosticat cu demență. Ca să precizez, salariul mediu al unui medic de familie englez este de 100 000 de lire pe an. De cele mai multe ori, abia te văd cu coada ochiului în timpul unei programări de 10 minute, după care te trimit acasă și-ți recomandă să iei un paracetamol dacă te doare ceva, accentuând că, dacă te îngrijorezi, să te întorci. Adică să faci iar progra­mare și să aștepți zile sau săptămâni. Nor­mal că o asemenea atitudine mă lasă fără replică, pentru că este clar că, atât timp cât ești acolo, ești îngrijorat. Dar rolul lor este acela de gate keepers: pacienții să nu sufoce spitalele unde pot fi examinați de specialiști. Acum sunt încurajați să te declare dement și astfel să te diagnosticheze cu ceva. Un pro­gram de 5 milioane de lire este alocat pentru tratarea celor care suferă de declinul funcțiilor cerebrale. 800 000 sunt deja diagnosticați în imperiul lui Tanti Roza. Se estimează că aproximativ 90 000 de persoane se plimbă libere, nediagnosticate. Asoci­a­țiile de pacienți s-au revoltat în privința planului guvernului, pentru că e un fel de vânătoare de capete, fie ele și demente.

Ce-i demența?

În familia mea se spunea, cu un fel de gingășie poetică: e dus săracul, l-a luat Tanti Roza. Copil fiind, chiar am crezut că o duduie simpatică, un fel de mătușă îmbrăcată în roz vine și le ia mințile, așa cum Zâna Măseluță vine și-ți ia dinții de sub pernă. Pe cei de lapte, nu protezele, ca să fiu mai clară. Tanti Roza acoperă tot ce înseamnă degenerarea cognitivă a creierului: memoria, limbajul, atenția, capacitatea de concentrare… Toate se duc. Și cu ele abilitatea noastră de a ne mișca într-o lume clădită pentru ființe raționale și funcționale. Oricum, Tanti Roza sună mai bine decât demență senilă.

Pe vremea când pașii mei mai frământau umbra teilor pe Ștefan cel Mare (odihnească-se-n pace a­min­ti­rea pașilor și umbra teilor!), mi-a căzut în ureche un dialog dintre doi moși aflați în drum spre Mitropolie. Atunci îi consideram moși, acum sunt probabil doar cu câteva rotițe de maus deasupra anului meu de naștere… Frântura de dialog suna cam așa: „Mă duc să mă rog la Dumnezeu că, dacă tot mi-a luat putința, îl rog mult să-mi ia și voința”. Prima dată m-am gândit la Nietzsche și la faptul că voința ar muri ultima, ca o viperă flămândă pe cadavrul neputincios al trupului, după ce l-a treierat, l-a supt de toată vlaga – într-un cuvânt, l-a viețuit. Apoi m-am gândit la Schopenhauer, la oarba puternică numită voință cărând în spate rațiunea schiloadă, dar cu vedere. Rațiune care nu prea are șanse să-i ghideze pașii, ci doar să justifice post-factum și penibil de ce dăm cu capu-n stâlpi. Deciziile sunt luate înainte ca rațiunea să știe de ele. În mod normal, facem ce vrem și apoi justificăm frumos și plauzibil de ce am făcut ce am făcut… Dar cum arată voința după ce vine Tanti Roza? Devine o voință veselă? Rămâne doar o oarbă puternică sau o viperă deziluzionată?

Ceea ce-i interesează pe politicieni nu este managementul unei voințe care s-a desprins de rațiune, ci cum să declare rațiunea moartă, să-i facă pomana și să-ți arate exitul social. Ca puține excepții de la azi­lurile deprimante ale non-raționalului, apar sătucurile dementia friendly: fără mașini, cu magazine, cafenele, teatre, restaurante care arată ca acum 60 de ani. Weesp e un sătuc olandez în care cineva are grijă de cei afectați altfel: îi ține fericiți cumva, într-o izolare mai puțin alienantă, unde spațiul spune povestea altui timp. Deco­ruri ca dintr-un film de epocă se potrivesc în mod ciudat cu singurele „filme” care mai rulează pe ogoarele rațiunii troienite. Alte proiecte, mai adaptate la „haitecul” actual, prind fulgi de Gipies de Dasein-ul rătăcitor. Așa se poate rătăci în siguranță prin parcurile și pădurile norvegiene, monitorizat de cineva care este între asistentă și detectiv. Alternativa e tristă, pentru că implică gratii, lacăte, izolare, camere sordide ce miros a urină, scaune cu rotile în care totul devine atât de inutil și îndepărtat, încât doar momentele de rătăcire mai au culoare, mai au rozul tinereții înțepenit adânc în ultimele circumvoluțiuni care se mai înfioară electric.

Flamingo, Denny Crane și Identitatea

În serialul Boston Legal, Denny Crane, un avocat fai­mos, e luat și el de Tanti Roza. Vine la procese fără pantaloni, încurcă dosarele. El susține că are boala vacii nebune, dar adăpostul nebuniei îi conferă o libertate ciudată, un umor dulce-amar, un omenesc pe care măștile noastre sociale îl șterg, îl standardizează și poate chiar îl distrug. Jucăm atâtea roluri sociale, publice și private, încât e greu să spunem către final cine suntem cu adevărat. De la ceea ce descoperi în oglindă la 20 de ani și ceea ce descoperi la 40 sau 50 e o mare distanță. Deja nu mai știu cine se uită la mine din spatele sticlei, nu sunt sigură că sunt eu. Sub pielea ridată și lăbărțată ca o carte rătăcită printre cearceafuri sunt eu undeva. Dar unde?

Alan Shore, tânărul coleg și prieten al lui Denny Crane, îl întreabă: You ever wonder if you and I are la-la? Denny Crane îi răspunde: Don’t be ridiculous. We’re flamingos. And good ones.

Flamingo, ca și Tanti Roza, au acea tentă roz de auroră a unei noi dimensiuni. Poate că scleroza, demența sau cum am vrea să o numim e doar o pregătire pentru moarte. Un mo­ment care pe unii îi pregătește să plece, iar pe ceilalți să accepte plecarea.
Dacă postmodernismul a descentrat și subminat rațiunea, dacă ne-am scuturat de tot logocentrismul occidental, de ce să exilăm și să instituționalizăm bătrânețea ca pe o boală socială? De ce să deplângem moartea rațiunii în individ? Oh, care individ? Eu nu cred în individ, pentru că este doar o construcție rațională a unui animal social dotat cu rațiune, autonomie, relevanță statistică și chiloți mov. Nu suntem indivizi, iar de cele mai multe ori nici măcar raționali. Viața noastră e o poveste pe care o construim, o dezvoltăm, o ajustăm, o repovestim cu și pentru ceilalți. La un moment dat, vom rămâne înțepeniți la anumite secvențe, care se vor repeta mereu, cu un sens misterios și impenetrabil poate pentru cei prezenți, care vor fi condescendenți și vor rânji la testament. Dar poate că ultima poveste se va chema Via Sinistra, cu pași rătăciți pe o tablă de șah imaginară, zăpezi încă netopite de sărut și sânziene culese pe o luncă fără sfârșit.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe