Dorel Vișan

Andrei Giurgia Publicat la: 24-02-2015

Este unul dintre cei mai apreciați actori pe care îi are România. Își aduce aminte cu zâmbetul pe buze că în Tăușeni (Cluj), satul unde s-a născut, purta în copilărie catalige pentru a înainta prin noroiul de pe ulițe. A ținut foarte mult la mama lui și s-a despărțit cu greu de ea când a ales să vină la oraș pentru a deveni actor. Pune foarte mult accent pe autocunoaștere și susține că așa s-a vindecat de o boală gravă. A umblat prin toată lumea pentru a învăța din înțelepciunea medicinei tradiționale. Îi apreciază foarte mult pe Eminescu și Shakespeare și recomandă să fie citiți la orice vârstă. A jucat câteva roluri memorabile în filme, iar personajele interpretate de el au rămas vii și astăzi (Iacob, Senatorul melcilor, Un bulgăre de humă, Moromeții). De câțiva ani, Dorel Vișan s-a retras la țară, unde are grijă de grădină și de nepoți.

 

De-a lungul vieții ați cunoscut foarte multe perioade și etape importante, fiecare contribuind la devenirea dumneavoastră ca actor. Cum a fost copilăria lui Dorel Vișan?

Copilăria mea a fost foarte simplă. M-am născut și am crescut până pe la 11 ani într-un sat. Era aproape un cătun cu 130 de fumuri. Pe vremea aceea erau două ciurde de vaci și de bivoli. Fiecare casă avea câteva animale. Cei mai înstăriți aveau chiar șase. O ciurdă cu vacile sterpe mergea undeva departe și venea doar toamna acasă, iar cealaltă, cu vacile care dădeau lapte, mergea mai aproape, lângă sat și în fiecare seară se întorceau ca să fie mulse. Ce s-a schimbat în tot acest timp este faptul că acum, din două ciurde, au mai rămas doar trei vaci. Cam atât a rămas și din sufletul oamenilor. Pe atunci, erau mai bogați, pentru că Dumnezeu era considerat ca făcând parte din familie. Am scris un eseu care se numește „Fonoteca de aur”. Acolo, un țăran se ruga în fiecare dimineață cu voce tare: „Doamne, îți mulțumesc că m-ai lăsat încă o zi să văd lumina soarelui”. Spunea asta cu voce tare și îl auzea tot satul.

 

Astăzi nici la sat nu mai vedem așa ceva…

Nu! Se spune că Einstein spunea de 200 de ori pe zi „mulțumesc”. Mulțumea la ceva măreț, pe care noi l-am pierdut. În copilărie l-am avut și l-am perceput din comportamentul oamenilor, din puterea lor de muncă. La țară te chinui un an întreg, vine o ploaie cu gheață și s-a dus tot. Sufletul omului avea o bogăție, iar eu m-am format în logica lui Aristotel. Toți marii pedagogi ai lumii spuneau că ceea ce aude și vede copilul rămâne imprimat pentru toată viața. Cât este mic, copilul trebuie să audă lucruri care țin de frumos, de adevăr, de dreptate, de cinste, de solidaritate umană, de credință. Asta am auzit de la părinți și de la bătrânii din sat. Acum, nimeni nu mai lucrează pământul. Este pârloagă, la fel ca sufletul nostru. M-am format în acest fel și mi-a rămas definitiv în minte și în suflet un fel de a fi care nu este al stricăciunii, ci al zidirii. Acest lucru a funcționat, a acționat pe tot parcursul vieții. Am devenit mai înțelegător, mai răbdător. Am încercat să-i cresc pe propriii mei copii în această formă și am reușit. Am niște copii minunați. La rândul lor, și ei își cresc așa copiii, dar după modelele lumii moderne. Îmi spune o nepoată de-a mea: „Tot ne spui cum să ne purtăm, dar mă duc la școală și acolo mă stric”.

 

Dumneavoastră de ce fel de școală ați avut parte?

Am făcut școala elementară într-o comună, la 12 kilometri de satul meu. Am avut parte de niște dascăli extraordinari. Dascălul meu, basarabean, era foarte dur cu noi. Acum nu-mi pare rău. Apoi a urmat școala normală de învățători. Atunci aveai de ales între a fi dascăl sau popă. Eu voiam să mă fac medic. La noi în familie, seara, se citea cu voce tare din Biblie. Pe mine m-au influențat foarte mult aceste lecturi. Tata ne citea, iar lectura era un fel de învățătură. Uneori, nici el nu știa s-o explice, nici noi nu-i înțelegeam rostul, dar undeva în adâncul sufletului îți rămânea un rest de întrebare. Dascălii aveau grijă să ne explice și să ne învețe de toate. Când mergeam la director ne tremurau pantalonii. Astăzi s-a schimbat relația dintre elev și învățător, dintre student și profesor.

 

„Artistul este o specie ciudată”


Când ați plecat de acasă?

La 11 ani. Eram foarte mămos. Mama m-a iubit foarte mult. De la ea mi-a rămas și un principiu în viață: cine nu mă iubește nu mă merită. Așa îmi spunea mereu. Fiecare trebuie să-și pună întrebări despre sine. De asta învățătura orientală este mai folositoare în comparație cu a noastră. Libertatea deșănțată nu te învață lucruri bune. Te strică. Am lucrat o perioadă în învățământ. Trei ani am predat educație fizică, apoi am dat la Teatru și am devenit artist. Când mergeam acasă, iar bătrânii auzeau că m-am făcut artist, mă întrebau: „Ce faceți acolo? Vă strâmbați, nu?”. Asta era percepția lor cu privire la un artist: se strâmbă ca să-ți provoace o anumită stare. Le spuneam că ne strâmbăm pentru ca oamenii să înțeleagă anumite povești. Artistul este o specie ciudată, pentru că, într-un fel, se depersonalizează, îmbrăcând stările altor persoane. Dacă nu înțelegi ceea ce faci, nu poți să fii un mare artist. Aici este marea taină a artistului, a scriitorului, cum a fost Eminescu, pe care lumea nu a înțeles-o. Artistul trebuie să gândească la fel ca personajul, nu ca el. Eu sunt un om care nu are porniri criminale, dar dacă joc un criminal trebuie să gândesc ca el. Așa trebuie să fie și scriitorul. Așa a fost Eminescu. Din această cauză a fost considerat xenofob, naționalist, ateu.

 

Când și cum l-ați descoperit pe Shakespeare?

După mine, este cel mai mare autor dramatic al lumii. Pe lângă el mai sunt și alții, dar Shakespeare este cel mai mare sondator al sufletului. A înțeles cât de profund și de mizerabil este sufletul omului. L-am cunoscut prin intermediul personajului Falstaff, pe care l-am jucat. L-am citit pe Shakespeare și l-am învățat în școală, dar l-am înțeles mult mai bine după ce am studiat și filosofia orientală. Noii artiști îl batjocoresc și îi întorc opera. Nici Shakespeare, nici Caragiale nu trebuie modernizați. Ei sunt foarte moderni. În schimb, noi suntem depășiți de ceva vreme de modernitatea lor, dar nu ne dăm seama de acest lucru. Și Eminescu este modern, prin adevărul fundamental pe care îl spune despre noi, despre lume și despre viață. Shakespeare dă cea mai frumoasă definiție omului, spunând că este o lucrare măiastră, cu o judecată aleasă, înger în fapte și zeu în năzuințe, podoabă a lumii și îndreptar pentru dobitoace. Mi-am dat un doctorat în Shakespeare și am pus accentul pe Falstaff. Am ajuns la concluzia că este cel mai complet personaj al lui Shakespeare. El se mișcă de la sublim la mizerabil, ceea ce personajele celelalte nu o fac. De asta este mare Shakespeare, pentru că a înțeles această putere și slăbiciune a omului: este minunat și mizerabil în același timp. Dumnezeu a vrut acest lucru. Omul nu a înțeles și nu va înțelege niciodată libertatea, pentru că este o utopie. Până la moarte, libertatea este fragmentată. Luptând pentru fericirea noastră, deranjăm tot timpul fericirile celorlalți. Fericirea, dreptatea, pacea, adevărul și iubirea sunt utopii, principii fundamentale ale omului mare, pe care niciodată nu le poate atinge. Doar prin moarte.

 

Pomeneați de teatru, dar publicul vă știe mai mult datorită filmelor în care ați jucat. Vă place mai mult filmul?

Îmi place filmul pentru că este mai aproape de ritmul meu de viață. Teatrul este mai molcom, mai static, mesajele sunt transmise unui public restrâns, iar actorii sunt de multe ori tehnici.

În film, tehnica nu ține. Aici, importantă este simplitatea și credința în ceea ce faci.

 

„Actorul este un propovăduitor laic”

Rolul lui Bădia Ion a fost unul simplu?

Simplu, cum era el. Creangă m-a îmbogățit foarte mult. Abia atunci am început să-i cunosc pe el și pe Eminescu. Tot atunci am descoperit nu numai relația de prietenie dintre ei, ci și pe cea spirituală. Omul nu este numai o ființă biologică. Este și o ființă spirituală. După ce am terminat filmările la acest film, mi-am spus că, dacă aș fi reluat filmările, îl făceam mai bine, dar nu cred. Un actor face bine atâta timp cât funcționează intuiția. Primul gând este cel mai bun. În acest film, toți actorii și-au dat o măsură. Îmi aduc aminte de Teofil Vâlcu, un mare actor. Dionisie Vitcu a făcut un excelent rol de călugăr. Astăzi nu s-ar putea face un astfel de film din două motive: nu sunt bani și nu mai sunt actori. Cei de astăzi apar în reclame, dansează în stradă. Actorul este un propovăduitor laic. De asta sunt împotriva acestui teatru nou. Nu-l suport, nu mă duc să-l văd și nu mă interesează pentru că a făcut mult rău limbii române. A stricat-o și o folosește aiurea. Eu am o vorbă: cuvintele care nu se pot rosti în altar și în biserică nu se pot rosti nici pe scenă, decât cu foarte mare atenție și dându-le anumite sensuri. Sfântul Augustin spunea: „Înrobește-mă, Doamne, ca să pot să fiu liber”.

 

Așa l-ați cunoscut pe Creangă. Dar cum l-ați descoperit pe Eminescu?

Tot așa, pentru că trebuia făcută relația dintre Creangă și Eminescu. L-am redescoperit pentru că îl descoperisem pe Eminescu așa, intuitiv. Mai târziu, l-am cunoscut pe Eminescu fiind influențat de înțelepciunile de care a fost și el influențat: cea indiană și cea fundamentală a budismului. Acestea l-au influențat foarte mult, iar poeziile lui de bază conțin întrebările fundamentale ale lumii: dacă omul are rost, dacă are un scop și care este relația dintre el și Dumnezeu, dintre viață și moarte. De exemplu, la noi, cercul vieții merge de la viață la moarte. În Africa și India merge de la moarte la viață. Ei spun că un lucru trebuie să moară ca să producă viață. Și au dreptate. Bobul de grâu trebuie să moară ca să producă viață. Eminescu spune că românul e ca o ghindă care conține stejarul.

 

Pe lista celor care v-au plăcut și v-au influențat îl găsim și pe Grigore Vasiliu Birlic.

În opinia mea, este cel mai mare actor român din toate timpurile. Avea o spontaneitate și o credință uluitoare. Nu-i trebuia tehnică, pentru că o avea inclusă. Am avut multe discuții cu el. Venea la Cluj și juca în Omul cu mârțoaga, apoi mergeam în deplasări. Toți artiștii mergeau la restaurant. El nu bea, mergea la cofetărie. Mergeam cu el și îmi povestea de toate. Aveam un rol mic în piesă, dar am învățat foarte multe din acest spectacol.

 

„Necazurile noastre vin din faptul că am uitat legile naturii”

De la Dem Rădulescu ce ați învățat?

Spontaneitatea și seriozitatea. Era extraordinar. Când se urca pe scenă să ne demonstreze, cădeam pe jos de râs.

 

Prin ce s-ar caracteriza perioada în care ați făcut foarte mult film, cu roluri apreciate și premiate?

Altfel se făcea film pe atunci. Travaliul actorului era ca un travaliu la naștere. La final, simțeai oboseala lucru­lui făcut și bucuria venirii copilului. Apoi cădeai din nou și reluai.

 

Vă urmărește rolul din Senatorul melcilor?

Da. Toate rolurile mă urmăresc, pentru că toate au o parte de conținut. Cu Mircea Daneliuc am lucrat foarte bine. Este un mare regizor. Sistemul de lucru l-a scârbit, furtul. Am făcut cu el două filme, ambele cu carieră internațională: Iacob și Senatorul melcilor.

 

Spuneați cândva că nu înțelegeți moartea. Ați reușit s-o înțelegeți?

Aproape. Încă nu în totalitate. Trebuie să pricepem că suntem ființe trecătoare. Este numai o încercare pentru sufletul nostru, care primește un lăcaș în care să stea o vreme și în care să se curețe sau să se murdărească. Dacă îl curățăm, înseamnă că înțelegem moartea, iar dacă îl murdărim, nu o înțelegem și rămânem nostalgici după această viață mizerabilă.

 

Sunteți o persoană activă. Aveți și grădină, vă place să lucrați pământul…

Relația omului cu pământul este relația cu el însuși, pentru că omul este format și din elementul pământ. Necazurile noastre vin din faptul că am uitat legile naturii. Ne-am făcut propriile legi, pe care să le putem încălca. Legile naturii nu pot fi încălcate. Mă uit la albine. O albină nu va face niciodată un lucru care în credința și intuiția ei știe că nu este permis, pentru că îi va crea un dezechilibru. Omul nu ține cont de asta. Deși are minte, el este mai prost decât albina.

 

De ce vă este frică?

De mine. Numai de mine, pentru că omul nu știe și nici nu poate să se stăpânească din cauza societății. Oricât ai încerca să trăiești în libertate, societatea îți distruge libertatea, pentru că te înrobește.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe