Despre non-uman. O interpretare fenomenologică a romanului Animalul inimii de Herta Müller

Laura T. Ilea Publicat la: 24-02-2015

Interogațiile asupra animalității conduc implicit la problema limitelor umanului. În contextul crizei umanismului, se impune întrebarea dacă discursurile actuale, fie ele fenomenologice, politice sau etice, mai pot să acopere multiplicitatea formelor vitale. Nu cumva avem nevoie să concepem o nouă formă de gândire asupra animalului, prin intermediul unor noi limbaje, al unor noi opere de artă sau filosofii, într-o perspectivă post-liberală și post-umanistă?

Intenția mea în analiza romanului Animalul inimii de Herta Müller se înscrie într-o astfel de direcție, plasându-se sub lupa a ceea ce Derrida numea „întâlnirea întreruptă cu animalul”, suferința care provoacă gândirea. Acest domeniu abisal al relațiilor dintre om și animal – finitudinea și expunerea corpului la suferință – ține de domeniul non-cuantificabilului, respins de filosofia modernă, care e cu precădere interesată de indubitabil.

Exercițiul pe care autoarea îl dezvoltă în Animalul inimii e similar celui despre care vorbește Derrida; el se concentrează asupra faptului de a fi expus, precum un animal, în nuditatea sa, indezirabilă pentru majoritatea filosofilor.

Forța privirii Hertei Müller în acest roman rezidă în a plonja până acolo unde omul cultural e pulverizat, unde tot ceea ce rămâne e această forță vitală, animală, vulnerabilitatea extremă, capabilă să traseze terenul unei expuneri comune, a finitudinii și a suferinței. Ea plasează individul într-un context totalitar, în care acesta își pierde încetul cu încetul caracteristicile umane.

În acest peisaj locuit de deposedați, gestul salvator al scriitoarei, încercarea ei de a depăși solitudinea acută a omului, se reduce la o sintagmă paradoxală: animalul inimii, impredictibilitatea, forța corporalității noastre, o putere arbitrară și magică, esența noastră non-umană, care ne face să depășim criza individului prins în falangele absurdului. El e echivalent cu natalitatea, în sensul pe care i-l dă Hannah Arendt, cu posibilitatea unor noi începuturi ca antidot la o putere monumentală.

Sintagma găsită de Müller e paradoxală pentru că ea e folosită atât în legătură cu prietenii săi, cât și cu conducătorul țării. Ea e neutră și dinamică, echivalentă cu un loc interior, cu o rezistență ireductibilă, amprenta non-umană care asigură supraviețuirea, tot atât de imperativă ca și puterea discreționară a dictatorului. Animalul inimii e în egală măsură regenerator și destructiv. Din punct de vedere fenomenologic, se poate spune că tocmai acest abis deschis între om și animal, în care omul se privește ca într-o oglindă, poate, în condiții extreme, atunci când el e redus la condiția lui animalică, reformula carcasa corporală a rezistenței interioare și în cele din urmă condiția lui umană. Animalul inimii e neliniștitor pentru că e singurul care poate supraviețui fără lume, fără sine și fără ceilalți.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe