Tableta de lut (7)

Mircea Gheorghe Publicat la: 24-02-2015

Nimic nu e nou în lume. Și în Roma Antică, destinul unei opere literare era de multe ori dependent mai mult de împrejurările exterioare decât de valoarea ei. O cercetătoare (Catherine Salles, Lire à Rome) a întocmit pentru secolul I e.n. o listă cu totul aproximativă de 206 scriitori care ar fi fost activi în acea perioadă. Dar până la noi, remarcă ea, au ajuns doar scrierile a 26 dintre ei. Se vede foarte bine cât de puţin riguroasă, prin forţa lucrurilor, este ierarhia literară cu care se operează astăzi când se studiază literatura latină din acest secol.


Una dintre principalele componente ale difuzării unei opere în acea perioadă, alături de copiile datorate sclavilor copiști (librarii) era așa-numita recitatio (lectura publică) efectuată de autorul ei într-un odeum (odeon), într-un auditorium (sală de conferinţe) sau pur și simplu la un colţ de stradă, într-o piaţă, în apropierea termelor etc. Scriitorii care se produceau în odeoane și săli de conferinţe erau bogaţi sau cel puţin aveau un protector înstărit și își puteau selecta publicul dintre oamenii cultivaţi și dintre prieteni. Lectura era urmată de aplauze, de comentarii elogioase și de mai mare notorietate pentru autorul operei citite. Și, corelativ, numele lui se fixa în conștiinţa publică.

Evident, de multe ori, și comentariile, și aplauzele erau de circumstanţă, iar notorietatea era efemeră. Dar, oricum ar fi fost, recitatio era pentru un autor un incitativ de a continua să scrie, de a se ameliora și de a se face cunoscut.


Ceilalţi, care își citeau operele în stradă, erau săraci, iar asistenţa era formată din trecători întâmplători, majoritatea neciopliţi și dornici să se distreze pe seama autorului. Acesta era întrerupt, batjocorit și chiar gonit cu pietre. Mai putea oare un asemenea autor să facă eforturi financiare, copleșitoare pentru el, spre a-și multiplica și difuza opera prin copiști plătiţi? Nu e de mirare că, indiferent de calitatea lor, operele celor mai mulţi autori săraci au dispărut fără să lase urme.
*
O greșeală generalizată la nivel popular: rasismul identificat exclusiv prin prejudecăţile negative. Dar există și prejudecăţi pozitive, iar acestea sunt de asemenea o marcă de rasism. „Când încercăm să caracterizăm rasele biologice prin proprietăţi psihologice specifice, ne depărtăm în egală măsură de adevărul știinţific, definindu-le fie pozitiv, fie negativ” (Claude-Lévy Strauss, Rasă și istorie). Așa încât, cei care își spun filo sunt la fel de rasiști, dar pe un versant opus, ca obsedaţii de anti (antisemiţi, antigermani, antiamericani). 
*
Contrar unei iluzii răspândite în lumea personalităţilor ilustre, de statistică nu scapă nimeni. Alexandru Macedon, Cezar și Napoleon fac parte din clubul imens al cuceritorilor care în cele cinci milenii de istorie scrisă au racolat mii de membri, incomparabili ca performanţe (trăind în contexte geopolitice și tehnologice diferite), dar perfect analizabili cu instrumente statistice când e vorba despre trăsături psihologice, caractere fizice, sexualitate, boli etc. La fel e și cu muzicienii, cu pictorii, cu scriitorii, cu sportivii, cu politicienii importanţi. 
*
Întrucât, după, printre alţii, Howard Gardner, Tony Buzan și Daniel Goleman, vorbim despre mai multe tipuri de inteligenţă, genialitatea este o etichetă care nu mai este rezervată marilor spirite creatoare din muzică, literatură, arte plastice, teatru, știinţă și filosofie. Astăzi, apelativul de „genial” se acordă cu generozitate și unor inși din categorii privite cu condescendenţă de pe podiumul nemuritorilor, precum sportivii, bancherii, poliţiștii, bucătarii sau chiar gangsterii. Memoria lor este uneori păstrată și celebrată în simbolice Temple ale Faimei.

Toţi au partea lor de posteritate în domeniul în care excelează și toţi manifestă, în timpul vieţii, dispreţul ori condescendenţa, firești la un geniu, pentru restul lumii mărunte, mediocră și anonimă. Astăzi, un atlet care lovește o minge cu un ciomag mai bine decât coechipierii și adversarii lui și fuge apoi ca din pușcă este un multimilionar genial și se bucură de onoruri mult mai consistente decât un neurolog, un profesor sau un savant. Pentru lumea care îl aplaudă cu entuziasm și îl admiră, geniile clasice sunt entităţi desuete, care pot fi ignorate fără nici o pagubă. Se poate trăi fericit și fără să ai habar de ele, așa cum se poate trăi foarte bine și fără să vezi ruinele templelor grecești sau piramidele egiptene.

În fond, niște pietre!

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe