Din jurnalul unui ludic

Bogdan Ulmu Publicat la: 24-02-2015

Citesc că în Downing Street se petrec lucruri grave: pisica ministrului de Finanţe a fost agresată de o căţelușă, care ar fi noua ei rivală. Abia acum înţeleg de ce în Anglia lira a scăzut de câteva săptămâni…
*
În trenul București-Iași întâlnesc deseori un tip care vinde apă minerală, bere, covrigei, cafea. Observ că-mi zâmbește complice de câte ori trece prin faţa mea.


Într-o bună zi comand o bere. Negustorul „rupe tăcerea” (cum scriu ziarele de scandal atunci când n-au subiect și când, oricum, nu se rupe nimic): „Mă mai ţineţi minte?” „Nu!”, recunosc culpabil. „Am jucat în spectacolul dumneavoastră Noţiunea de fericire, la Teatrul din Bârlad!”. Văzând că tot nu sunt lămurit, zice: „Aţi creat un rol pentru mine, copilul lui Baldovin, care ziceaţi că era cam tâmpit… Am făcut compoziţie, fiindcă sunt isteţ, după cum vedeţi!”…
M-a bucurat revederea, căci mi-a amintit de o frumoasă perioadă a vieţii mele (nu intru în detalii, că nu-i educativ). Și m-a făcut mândru de șansa pe care i-am oferit-o acestui om, de a urca pe scenă…
*
La TV, aproape lunar, vedem câte un protestatar urcat pe casă care vrea serviciu și ameninţă că nu coboară până nu vine primarul, prefectul, Băsescu, Merkel, Obama ș.a.
Dincolo de penibilul gestului – unde ajungem dacă ne cocoţăm toţi pe acoperișuri, pretinzând servicii, case, neveste, fericire, câștiguri la loto etc.? Cum ar fi să vezi o Românie cu milioane de cetăţeni nemulţumiţi, stând pe clădiri cu pancarte în mâini și huiduind?!
Acest individ însă, în agramatismul lui, a rostit ceva demn de marele Ţuţea ori de  eroii lui Ionesco sau ai lui Mazilu: „Ce mi-a oferit mie viitorul?!”.
Aici devin brusc solidar cu televizatul nemulţumit: o să mă cocoţ și eu pe acoperișul blocului, căci, mărturisesc, un viitor mai ticălos ca al meu n-am văzut la nimeni!…
*
În tinereţe, am citit o cronică la o carte de versuri. Până aici, nimic deosebit.
Dar titlul ei era de o stupizenie fără margini: „Pentru ce se taie pădurile patriei?!”. Deci volumul era atât de slab, încât era păcat de copacul sacrificat…
Azi n-ar mai pune nimeni un asemenea titlu, fiindcă nu știm dacă hârtia de tipar mai e făcută din copaci autohtoni și, după cum vedem destul de des pe micul ecran, copacii sunt braconaţi în alte scopuri, mai puţin poetice…
*
Că tot vorovim despre cronicari: este o revistă online, Metropolis, pe care o citesc zilnic, fiindcă-mi oferă informaţii culturale din Capitală. Uneori însă, unul dintre cronicari concurează cu Gâgă, în exprimările-i…originale (am folosit un eufemism).
Un exemplu: scriind despre un film al lui Caranfil (recunosc, unul dintre cineaștii mei preferaţi), acest demn urmaș al lui Venturiano decretează: „Nae e Nae. E cel mai bun regizor de film. Da, Nae e Nae!”.
Junele repetă, ca să ne intre bine-n cap. Și ca să pricepem naibii odată că Nae nu e Sergiu, nici Cristi, nici Radu. Cu bunăvoinţă însă, poate am încerca să presupunem că Nae e puţin Federico, un strop de Nikita și olecuţă de Ingmar…
Dar cel mai sigur e că Nae rămâne Nae!

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe