Clasa muncitoare în literatură

Teodora Manea Publicat la: 24-02-2015

Pe la vreo șase ani am descoperit o carte care avea pe copertă o imagine roșiatică, cu un profil de miner, cu gât viguros și cască. Nu-mi mai amintesc dacă era titlul cărții sau dacă titlul colecției, dar ceea ce-mi amintesc este că se chema Clasa muncitoare în literatură. Pe vremea aceea, nu prea știam ce-i aia „literatură”; mi-am imaginat că este un fel de mină în care poți lucra. Mi-am închipuit că lucrătorii în literatură au un beculeț la șapcă și un târnăcop solid, care face treaba.

Nu prea puteam să înţeleg cum se leagă cu ceea ce este normal între filele unei cărţi, adică o poveste frumoasă, cu zâne și balauri. Așa că am luat cartea de copertă și m-am dus cu ea la unchiul Titi, să-mi citească. Unchiul s-a uitat lung la mine, apoi la carte și a început să-mi citească niște poezii tâmpite, din care nu am înţeles nimic, așa că l-am rugat să mergem mai bine la Dunăre, la pescuit. Privind la pluta nemișcată de pe luciul apei, mi-am împărţit cărţile în două categorii: cărţi minunate, în care te poţi pierde printre prinţese, căpcăuni și nuferi galbeni, și cărţi de muncă în literatură, scrise de mineri cărturari care dau cu târnăcopul în cuvinte și recoltează pe pagini tone de steril.


Când am venit în UK și am început să scot coarne academice, la primul grant depus am aflat că tot ce am lucrat eu în literatura română și germană este egal cu zero. Doar ce se publică în jurnale sau cărţi britanice sau americane are valoare. Așa că mă văd datoare să mă înrolez în mineritul literar anglo-american, guvernat de semizeul Thomson Reuters, cunoscut cu numele de adorare ISI. Manifestarea imanentă a energiilor sale se cheamă factor de impact. ISI e scurtătura pentru Institute for Scientific Information.

Sună aproape orwellian că cineva are grijă de știinţificitatea informaţiei. Nu spun că-i rău în principiu, dar ce-i aia știinţificitatea filosofiei? Până și biologii, care mineresc în celule, s-au revoltat și au încercat să contracareze cu o altă zeitate: DORA (San Francisco Declaration on Research Assessment). DORA contra ISI, gigantomachia peri tes ousias sau cum să ne gâlcevim despre ceea ce este real. Sau despre ceea ce are impact asupra realităţii noastre academice. Pe scurt, ceea ce mă enervează la filosofii anglo-americani și impactuoși este că nu au nici măcar gradul de conștiinţă critică al biologilor celulari și înghit această mare gogoașă cuminţi și juisaţi în orgoliul lor de 1,7.


Ceea ce-i trebuie vagonetului meu literar este să aibă impact și să se închine la ISI. Lumea din jurul meu mustește de adepţi ai lui ISI. Toţi au salarii și cariera lor minerească. Ei se numesc filosofi și au învăţat cum să fabrice articole care-i plac lui ISI. În linii mari, trebuie să scornești un argument și apoi să demonstrezi că este corect. Și să garnisești piftia cu toţi care au mai dat cu târnăcopul despre asta. Dacă nu faci asta, ești un lucrător prost în literatură.

Problema e că filosofii mei preferaţi nu prea au făcut asta. Mie îmi plac Nietzsche, Cioran, Wittgenstein, Derrida și Hegel. Niciunul, dacă ar mineri acum, nu ar avea publicaţii ISI. Nu că eu aș fi ca ei, sunt doar un umil melc de casă cu corniţe academice, mă sui pe buștean să mănânc leuștean și în visele mele mă întorc la Dunăre, să beau apă tulbure.


Și uite așa descopăr cum jurnăleţii ăștia produc o nouă clasă muncitoare în literatură. Mă duc să dau cu târnăcopul.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe