Goethe şi comunismul. Din nou despre Popescu-Dumnezeu

Radu Vancu Publicat la: 24-02-2015

Într-un articol intitulat „Istorie afectivă: Dumitru Popescu (Dumnezeu) și indignarea anti-comunistă”, Alexandru Matei se pronunţă și el asupra textului dezgustător publicat de fostul kulturnic în numărul 26 al României literare sub titlul „Evocări din «prima fază»” – am scris și eu despre acea abominaţie, au scris destui alţi scriitori, mai toată lumea a fost oripilată.

Ei bine, Alexandru Matei nu este. Fără să fie câtuși de puţin impresionat de pasajele ample în care fostul Dumnezeu jignește memoria morţilor Revoluţiei & îi înfierează drept „gropari” ai comunismului românesc, criticul găsește mai potrivit să plece în analiză de la felul în care fostul Dumnezeu îl înţelege pe… Goethe. I se pare importantă lui Alexandru Matei acea frază a lui Popescu-Dumnezeu despre Faust fiindcă „face să vorbească un anume stil: o grijă pentru frază care trădează fetişizarea literarului; un vocabular atent selecţionat pentru a putea fi validat moral, dar şi estetic, din perspectiva criteriului autenticităţii unei trăiri intense, dar deloc nude; pedala apăsată pe simţirea eului, atât cât să apară ca o producţie cel puţin în parte spontană”.

Și conchide apoi: „în bine şi-n rău, el [acest pasaj – n.n.] realizează, prin scriitură, o sensibilitate care este cea a României urbane post-staliniste şi care nu-şi va atinge apogeul decât după executarea tiranului, în anii 1990. Istoria României ceauşiste nu este una de fapte şi nici doar una de experienţe traumatice, ci şi – cu atât mai greu de urmărit – una de stil. Aşa după cum ştii imediat când intri într-un restaurant dacă e «comunist» sau nu, sau după cum recunoşti un clip din anii ’80, ’90, 2000, există un stil, independent de opţiunile politice conştiente ale enunţătorilor, care-i leagă pe atât de mulţi dintre intelectualii noştri, încât aceste opţiuni, atunci când vine vorba de stil – şi deci de simţire – nici nu mai contează”.

Nuanţe & „dezagremente”
Am apreciat dintotdeauna la Alexandru Matei echilibrul & atenţia la nuanţe. De data aceasta, cred că încercarea de a nuanţa cu orice preţ o situaţie în care nuanţele sunt inutile l-a făcut să nu vadă evidenţa, și anume că e irelevant cât de bun comentator al lui Goethe e un om care-și șterge bocancii de memoria morţilor Revoluţiei. Că e irelevant cât de luminat ar fi fost Popescu-Dumnezeu printre intelectualii comuniști.

(Dacă aș ţine să nuanţez nuanţa lui Alexandru Matei, aș zice că nu era deloc luminat un tip care, printre multe alte chestiuni dizgraţioase, își avusese rolul lui în elaborarea acelui Cod al eticii și echităţii socialiste din 1974, prin care se încerca crearea „omului nou”. Dar nu vreau să insist, așa că passons.) Că e irelevant cât de extraordinar scriitor/stilist ar putea fi fostul Dumnezeu. (Din nou, dacă aș ţine să hipernuanţez, aș zice că efortul lui stilistic e mai degrabă ridicol & îl duce la o inadecvare uneori exasperantă – ca, de pildă, în finalul textului din România literară, în care numește ororile regimului comunist „o categorie de dezagremente”; doar „dezagremente” au fost, prin urmare, și Canalul, și Piteștiul, și strivirea în pumni a lui Gheorghe Ursu, și toate celelalte. În unele cazuri, inadecvarea stilistică nu mai e o eroare stilistică, ci una morală. Dar nu ţin să insist nici aici, să trecem și de data asta.)


Ce e cu adevărat relevant e că un scriitor, indiferent cât de luminat & talentat, jignește memoria unor oameni care au murit pentru libertate. Inclusiv pentru libertatea noastră de a nuanţa. Sunt și eu un practicant al nuanţelor & cred că lipsa lor (și a dialogului) a dus la radicalizarea pe care o constatăm azi. Însă există cazuri-limită în care nuanţele își pierd relevanţa. Putea Popescu-Dumnezeu să fie luminat ca Georg Lukacs & genial ca Céline – textul lui e la fel de imund & revoltător (indiferent cât de bun cititor al lui Goethe ar fi putut să fie). Iar prezenţa lui în România literară asemenea. Aici, nuanţele intelectuale & stilistice sunt irelevante; după cum e irelevant cât de competent muzical & estetic era Goebbels, de pildă, cu care Popescu-Dumnezeu a fost de altfel comparat.


De asemenea, nu mă convinge afirmaţia lui Alexandru Matei după care „stilul” lui Popescu-Dumnezeu ar fi ilustrativ pentru „sensibilitatea… României urbane post-staliniste” și nici aceea că ar exista „un stil, independent de opţiunile politice conştiente ale enunţătorilor, care-i leagă pe atât de mulţi dintre intelectualii noştri, încât aceste opţiuni, atunci când vine vorba despre stil – şi deci despre simţire –, nici nu mai contează”.

Chiar și în România post-stalinistă existau o pluralitate de stiluri reciproc ireductibile: relativ monocolor era doar stilul criticii & literaturii oficiale, în vreme ce scriitorii dizidenţi sau insubordonaţi erau cu totul individuaţi stilistic. Kulturnicii scriau într-adevăr toţi la fel, cu aceleași idei & cuvinte prefabricate, iar Popescu-Dumnezeu nu face deloc excepţie. În schimb, între Paul Goma și Alexandru Monciu-Sudinski, sau între Ana Blandiana și Mircea Dinescu, sau între Andrei Pleșu și Dan Petrescu, de exemplu, diferenţele stilistice sunt evidente – scrisul lor e reactiv & viu și, implicit, individuat ca orice fiinţă vie.

Popescu-Dumnezeu şi comunismul „bun”
Cred că înţeleg de ce este, de data aceasta, atât de concesiv & inutil nuanţat Alexandru Matei. Spune el undeva înspre sfârșit: „Apologia sa, însă, cea a unui comunism românesc «bun», merită cercetată în măsura în care discursul pe care ea îl apără nu a fost nici unul minor, nici numaidecât opresiv şi nici nu este străin unei anumite mentalităţi culturale din care îşi trage seva, de pildă, o anume perspectivă asupra rolului literaturii naţionale în formarea unui individ.

Deşi evidenţiat pe vremea lui Dej, Dumitru Popescu este vârful de lance al comunismului românesc din perioada deschiderii, diferit de cel de dinainte mai ales prin valoarea conferită factorului naţional în dezvoltarea unei republici socialiste capabilă să iasă din sfera de influenţă a imperiilor”. Așadar Alexandru Matei e dispus să treacă cu vederea inciziile batjocoritoare pe care „vârful de lance” le face pe trupurile morţilor Revoluţiei, întrucât fostul Dumnezeu ar fi fost ideologul unui comunism românesc „bun”. Mă întreb ce-ar fi gândit Alexandru Matei dac-ar fi citit undeva că apologia lui Goebbels pentru un nazism „bun” sau a lui Mussolini pentru un fascism „bun” (sau a oricărui altui ideolog totalitar) merită cercetate fiindcă discursul pe care ele le apără nu e numaidecât opresiv etc. Cred că ar fi înţeles de la bun început că sunt, și acestea, cazuri în care nu încap nuanţe.


De dragul himerei acestui comunism „bun”, Alexandru Matei e dispus chiar să intre el însuși în zona de risc a ridicolului; de pildă, atunci când Dumitru Popescu spune: „În regimul trecut apologia socială, propaganda politică nu puteau fi nici măcar contrazise, ceea ce astăzi se face cu prisosinţă în cadrul libertăţii de expresie care, alături de iniţiativa privată, reprezintă marele şi realul câştig al românilor după 1989”. Ei bine, în acest caz, în loc să se întrebe când anume s-a îndrăgostit fostul șef al cenzorilor de libertatea de expresie (ipocrizia lui Dumitru Popescu e enormă, e ca și cum Rosenberg ar fi denunţat antisemitismul), Alexandru Matei se declară „foarte serios” cucerit de clarviziunea fostului Dumnezeu în ce privește judecarea democraţiei: „Mi se pare, vorbind foarte serios, una dintre cele mai lucide priviri asupra democraţiei româneşti”.


Rezumând: de dragul inventării unui comunism „bun”, un spirit de regulă alert & vigil precum Alexandru Matei desfoliază infinite nuanţe & practică un soi bizar de inferenţă, plecând de la Goethe pentru a ajunge la „comunismul «bun»”, doar pentru a putea să vadă în Popescu-Dumnezeu „una dintre cele mai lucide priviri asupra democraţiei românești”. Dacă ipocrizia lui Popescu-Dumnezeu mă revoltă, suspendarea voluntară a spiritului critic a lui Alexandru Matei reușește ceva mai grav: mă întristează.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe