Despre comunicare, iubire şi poezie

Sandu Frunză Publicat la: 24-02-2015

Lectura poeziilor publicate de Rodica Dragomir îmi aduce în minte afirmaţia lui Aurel Codoban că în lumea postmodernă „comunicarea construiește realitatea”. O asemenea afirmaţie ar putea părea destul de tehnică dacă am face abstracţie de faptul că gânditorul ce promovează această sintagmă ca pe propria sa conștiinţă filosofică este autorul lucrării Amurgul iubirii. Astfel, ni se revelează faptul că iubirea și comunicarea își găsesc un loc de întâlnire la nivelul unui discurs pe care autorul îl dorește a fi unul de gen literar.

O asemenea filosofie ca gen literar stă în fundalul poemelor propuse de Rodica Dragomir. Cu publicarea volumului intitulat …cu Pavel, pe drumul Damascului la Editura Eikon, în 2013, ea a ajuns la al șaptelea volum de poezie, cu o tematică variată, dar cu două teme ce transpar pe tot parcursul creaţiei sale poetice. O dimensiune se desfășoară pe linia cultivării rolului transfigurator al poeziei și a ritualizării existenţei prin includerea actelor cotidiene în spaţiul comunicării poetice.

Cealaltă dimensiune presupune redescoperirea sacrului, camuflat sau pierdut, uitat sau lăsat în ascunderea indiferenţei. Cele două dimensiuni se împletesc în poezia scrisă de Rodica Dragomir în maniera în care Mircea Eliade ne spunea că pentru omul modern literatura rămâne depozitarul ultim al ceea ce e semnificativ, al ceea ce poate fi asociat cu experienţa și trăirea sacrului. 


O asemenea confluenţă (când discretă, când cu linii îngroșate) este avută în vedere atunci când Gheorghe Pârja vorbea despre Rodica Dragomir ca despre „o ardere discretă pentru flacăra poemului” sau când, în prefaţa la volumul …cu Pavel, pe drumul Damascului, Ioan Moldovan afirma că „autoarea înţelege să scrie poezie ca și cum ar oficia după canonul de aleasă moștenire al marilor poeţi ai metafizicului”. Deși utilizează un simbolism religios, Rodica Dragomir nu ne propune ceea ce am putea numi, cu un termen generic, o poezie religioasă.

Ea este mânată mai degrabă de sentimentul unei căutări, pe care o putem percepe ca fiind una ce nu presupune o finalitate, fiind mai degrabă cea care așteaptă, iar așteptarea dă sens întregii căutări. În același timp, situ­ându­-se pe drumul Damascului, Rodica Dragomir este un însoţitor, realizând în plan metafizic ceea ce Pavel trăia în splendoarea modelării teologice a realului.


Prefigurând această realitate, Rodica Dragomir ne propunea în volumul Ore fără memorie (Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2008) o evadare din timpul desfășurat sub semnul lui cronos pentru a intra în timpul modelat de kairos. Posibilitatea unui timp semnificativ – care e calitativ altfel și care poate să potenţeze viaţa, lumina și bucuria – devine realitate prin suprapunerea memoriei și a iubirii. Această suprapunere îmi amintește de modul în care Martin Buber încerca să ne convingă de faptul că iubirea nu ţine de registrul sentimentelor, deoarece sentimentele le ai, pe când iubirea este ceva care pur și simplu survine.

Spre o asemenea metafizică buberiană a iubirii ne conduce Rodica Dragomir atunci când, în poezia sa, aduce memoria ca simbol al conservării iubirii, ca urmă a unor intruziuni ale sacrului, ca urme ale unei revelaţii ce se desfășoară nu ca o irumpere a trans­cendenţei, ci ca o for­mă autentică de comunicare intersubiectivă, ca o iradiere a imanenţei spre un cer care se lasă umplut cu speranţele și trăirile noastre. Astfel, Ore fără memorie ar trebui parcur­să ca un preambul al pornirii …cu Pavel, pe drumul Damascului.


Volumele Ore fără memorie (2008) și …cu Pavel, pe drumul Damascului (2013) îmbină o nostalgie metafizică a reconstrucţiei subiectului în comunicare, ca într-un fel de cunoaștere mereu amânată și mereu regăsită ca prezenţă a comunicării sau a iubirii. Din poezia Rodicăi Dragomir deducem că această redescoperire a valorii individului ca fiinţă intersubiectivă este posibilă datorită faptului că poezia este depozitarul prin excelenţă al sacrului în viaţa omului postmodern.

O soluţie ce pare să se circumscrie unui canon clasic caută să rezolve pe plan poetic nevoia de a da semnificaţii trăirilor noastre cotidiene. Pentru a rezolva aceste probleme complicate, de o com­plexitate filosofică fără ieșire, Rodica Dragomir recurge la filtrarea vieţii cotidiene prin registrul sensibilităţii, al construcţiei metaforice și al comu­nicării poetice.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe