Tableta de lut (6)

Mircea Gheorghe Publicat la: 24-02-2015

În vecinătatea oricărui om, chiar și a celui mai delicat, există zone primejdioase, în care este riscant să te aventurezi. Ca în cazul acelor macarale liniștite care te avertizează să te ferești din raza de acţiune a braţului lor.
*
Așa cum din nebăgare de seamă un ins se poate îmbrăca cu haine care-i sunt prea largi, tot astfel, inconștientă de propriile-i limite, o minte se poate hrăni cu esenţe prea tari pentru ea, pe care nu le poate metaboliza și care, în loc să o împingă mai departe, o intoxică și o blochează. Ori se poate aventura în tărâmuri unde totul o derutează, o umilește și, din acest motiv, o face ostilă faţă de celelalte minţi, mai întreprinzătoare. Și atunci anticii, cu principiul moderaţiei, cu acel modus in rebus al lor ar avea dreptate. Cum mediocritatea spirituală nu doare, dar domină în statistici, înseamnă că e prudent ca fiecare să-și respecte propria măsură nu doar în ale trupului, ci și în ale minţii. Altminteri există riscul să-și facă rău, ca broasca lui La Fontaine. 
*
În clubul virtual al celor super puternici, super frumoși, super bogaţi și super celebri, adagiul Quod licet Iovi non licet bovi („Ce i se permite lui Jupiter nu i se permite boului”) este acceptat cu naturaleţe ca un precept ce se potrivește fără discuţie membrilor lui și-i ridică, așa cum se cuvine, deasupra mulţimii. Dar prea puţini dintre membrii clubului observă și respectă reversul: Quod licet bovi non licet Iovi. Au și boii privilegiile lor, interzise Jupiterilor. E firesc atunci, când interdicţia aceasta nu e respectată, ca insul jupiterian să se rostogolească din Empireu în mijlocul cirezii.
*
A: — Insul din faţa noastră, distins, politicos și rafinat, iubitor de conversaţie elevată, care ne vorbește cu temenele cvasi-orientale, care ne învăluie în elogii și, extaziat, ne pune să repetăm frazele noastre banale ca să ţină minte adevărurile fundamentale cuprinse în ele, omul acesta care nu se enervează niciodată și care este atât de modest, de umil chiar, în superioritatea afișată cu discreţie (dar întotdeauna afișată), omul acesta este sec și impostor… El ne ţine la distanţă printr-o necontenită fugă înainte. Nu poţi sta de vorbă cu el, dacă ai trecut flatat de faza elogiilor și ai omis să i le întorci îndoit. Și atunci, dacă-i spui ceva obișnuit, cum ar fi, de exemplu, că ai sufletul greu, el refuză să se implice într-un subiect atât de personal și te trimite la o lucrare fundamentală de psihologie abisală.

Dacă accepţi discuţia, fuge în antropologie și se ascunde într-o pagină din Claude Lévi-Strauss. Admiţând că-l găsești și acolo, sare alarmat în hinduism ori în manuscrisele de la Marea Moartă. Și tot așa până când, obosit să treci dintr-o cameră în alta fără să aprinzi lumina, te resemnezi și recunoști că nu mai poţi discuta. „Nu mă pricep la treburile astea”, „Nu e domeniul meu de predilecţie”, „Trebuie să citesc și eu lucrurile astea ca să putem vorbi” – iată formulele pe care le agreează omul din faţa ta ca un fel de recunoaștere oficială a unei condiţii de subaltern cultural. Căci ăsta e singurul lucru care-l interesează. Această recunoaștere îţi va da dreptul să te bucuri de alte temenele și de alte elogii ipocrite fiindcă datorită ei ai devenit pentru omul acesta distins, politicos, rafinat, dar impostor o prezenţă agreabilă și necesară. 


B: — Cred că greșești. La urma urmei, poate nu despre impostură e vorba, ci doar despre inconfort psihologic. Probabil că insul se îndoiește de sine și din pricina asta își caută puncte de sprijin în ce cred alţii despre el. Prin fuga înainte, el încearcă să forţeze preţuirea sau admiraţia interlocutorului. Ai putea spune că este aidoma cuiva care, detestându-și chipul și temându-se din pricina asta să se uite în oglindă, alege să se privească doar în portretele binevoitoare pe care i le fac pictorii de stradă. Cu iluzia că dacă alţii creionează despre el o imagine convenabilă, asta înseamnă că oglinda minte.


A: — Idealizezi. Îl crezi fragil, or, el este un carnasier. Dacă-l contrazici ori dacă intri în jocul lui mai mult decât se așteaptă, exasperat și la strâmtoare, nu va ezita să-și arate dinţii. Ai să vezi atunci că este un polemist redutabil, distins, rafinat și sigur de sine. Așa încât nu de exigenţă și spirit critic are el nevoie, ci doar de complicitatea unor inși orgolioși și snobi, care, în schimbul temenelelor și elogiilor nemeritate, să fie dispuși să-i cumpere autoportretele falsificate. Spre a le difuza mai departe.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe