Fals jurnal de câteva ţări europene

Dorin David Publicat la: 24-02-2015

Nici nu știu despre care dintre ţările sau orașele vizitate în luna august să scriu într-un fals jurnal atât de scurt. Dacă ar fi să aleg câte un cuvânt, două care să descrie cât mai bine ce am simţit în fiecare loc, atunci cam așa ar sta lucrurile: Viena și Salzburg – opulenţă imperială; Milano și Veneţia – aglomeraţie renascentistă; Postojna (Slovenia) – grote superbe; Budapesta – monumentală; Elveţia (de la St. Moritz până la Matterhorn): incredibilă; România – de toate.


Toate ţările au și bune, și rele. Dar, oricât aș încerca să ignor părţile negative și să mă gândesc numai la cele pozitive din România, nu e posibil: parcă în ţara asta s-a răsturnat căruţa cu draci împieliţaţi și nici un Dănilă Prepeleac nu le mai vine de hac.


Pentru că, dacă într-adevăr salina din Turda e spectaculoasă, organizarea mai are de lucru: parcare mică pentru un număr astronomic de vizitatori (când am ajuns noi, pe toate câmpurile din jur erau deja mașini parcate, și tot nu era loc suficient); dacă stai așteptând liftul, atunci staaaaai (mai bine nu: am mers pe scări, pentru că până în sala mare nu e chiar rupere de picioare). Dar dacă vrei să ajungi la lăcușorul care este mai jos cu câteva etaje, atunci să ai răbdare e puţin spus: cel puţin douăzeci de minute am stat în faţa scării, într-o îmbulzeală crescândă (firește că, într-un final, am renunţat). La Postojna s-a întâmplat așa: locuri în parcare suficiente; am cumpărat biletele la unu fără un sfert pentru intrarea la ora unu cu grupul de limbă engleză. La intrare, normal, multă lume, dar la unu eram cu toţii îmbarcaţi în trenuleţele cu care se pătrunde doi kilometri în inima peșterii. Apoi încă un kilometru de plimbare la pas, printre minunăţiile de stalactite și stalagmite.

În final, înapoi cu trenuleţul. Totul a mers ca pe roate. Minusuri: cealaltă peșteră, Vivarium Proteus, nu-și justifică preţul biletelor, care sunt oricum piperate: pentru o familie cu doi copii, ambele peșteri, plus parcarea costă dublu faţă de celebra Grădină Zoologică Tiergarten Schön­brunn din Viena, unde chiar ai ce vedea o zi întreagă.


Clujul e frumos, dar e un calvar să intri, să ieși sau să circuli prin oraș. La fel și Salzburgul: străduţe vii, forfota turiștilor și a localnicilor, cafenele celebre, case memoriale, cetatea care veghează de pe deal etc.


În Austria, circulaţia pe autostradă este fluentă; la fel și în Italia, dar există restricţii de viteză de care italienii oricum nu ţin cont. Și în Slovenia se circulă bine pe autostradă. Până și Croaţia, pe care am tranzitat-o în drum spre Ungaria, are autostrăzi foarte bune. Ungaria, deja o știe toată lumea, stă nu bine, ci foarte bine la acest capitol. 


Mai are rost să zic ceva despre Elveţia, despre cum se poate circula prin munţi la o înălţime de peste 2 000 de metri? Noi avem Transalpina, însă o ţinem închisă. Românii au fost binecuvântaţi cu munţi frumoși, de care însă nu au grijă. Elveţienii au și ei munţii lor, mai mari și mai spectaculoși. Dar drumurile – fie de fier, fie de piatră – cu ajutorul cărora poţi ajunge în inima acelor munţi le-au făcut singuri. Nu e ieftin să mergi cu trenul până la Gornergrat, o „gară” la peste 3 000 de metri (accesibilă cu funicularul încă din 1898), de unde se văd toate vârfurile, inclusiv Monte Rosa, mai înalt decât Matterhorn. Oricum, merită toţi banii!

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe