Limba şi lumea

Teodora Manea Publicat la: 24-02-2015

Pe la vreo cinci sau șase ani am descoperit la bunici niște reviste cu benzi desenate Pif. Nu prea știam ce este o limbă străină la vremea aceea, iar unchiul Titi mi-a spus că nu poate să-mi citească, pentru că nu știe limba. Am crezut că nu are chef, așa că am încercat să le descifrez singură. Mi-am imaginat că, dacă voi fi sigură ce înseamnă un cuvânt, voi reuși să identific literele, care erau, în mod clar, puse în altă ordine.

Descifrarea unei limbi străine era în mintea mea descifrarea unui cod. De exemplu, am început cu CHIEN. Eram sigură că înseamnă CÂINE. Deci C = C, H = Â, E = N, N = E. Am făcut la fel cu alte cuvinte, liste peste liste, în ideea că voi ajunge la un alfabet cu corespondenţă totală. Eram foarte mândră să le arăt tuturor că am descifrat limba franceză și acum voi citi Pif. Mare a fost disperarea când literele au început să se suprapună, iar cuvintele descifrate nu aveau nici un sens. Mai întâi am dat vina pe câinele Pif și pe Hercules, motanul alb-negru, că vor să mă inducă în eroare și că produc nori albi, plini de cuvinte fără sens

. După marea mea disperare, Bunicul a încercat să-mi explice că limbile străine funcţio­­nează altfel. El prinsese ceva germană în război, așa că m-a învăţat să număr până la zece. Îmi amintesc sentimentul straniu de rușine când trebuia să pronunţ cu voce tare cuvinte ciudate, șiruri anormale de sunete: ainţ, ţvai, drai…


Prima mea iubire a fost limba franceză, datorită unei profesoare excelente și romanelor lui Dumas. Engleza am urât-o din cauza lui Oachi, profa tembelă care ne obliga să purtăm părul în două cozi împletite. Părul meu nu era suficient de lung, iar împletit așa arăta ca două cioturi anoste împungând de sub bentiţa eternă. Îmi purtam părul strâns în coadă. M-a dat afară pentru că trebuia să-mi fac două cozi împletite. A doua oră am venit cu trei cozi cretine împletite și iar am aterizat pe culoar. Așa că ora de engleză era masacrată în orarul de pe perete, iar verbele din chenarele roșii ale cărţii mi se păreau un calvar fără sens.

Încă le urăsc, urăsc logica timpurilor ciudate, polifonia și polisemia care fac imposibile regulile de pronunţare. Când pe la 20 de ani m-am apucat să învăţ germana, mi s-a părut că sunt într-un rai lingvistic. Oamenii ăștia chiar au reguli, există relaţii destul de univoce între sunete și litere, iar în învăţarea unei limbi străine asta este ca și cum ai merge pe marginea unei prăpăstii cu mâna prinsă de o balustradă solidă. E destul că gramatica și topica propoziţiilor, valenţele verbelor și genul substantivelor te scot din sărite, dar măcar știi cum să pronunţi.


De aproape opt ani trăiesc îmbibată de limba engleză pe care am urât-o. Și ea mă urăște la rândul ei, îmi întinde mereu capcanele vocalelor lungi sau scurte, care schimbă penibil semnificaţia cuvintelor. Piis sau pis, șiit sau șit, șiip sau șip, biici sau bici. Așa că, atunci când mă grăbesc, pace se transformă în pipi, o foaie de hârtie se aude ca o foaie de rahat (asta mă face mereu să tremur de frică să nu le spun studenţilor ceva în grabă!), oaia se transformă în vapor și plaja în căţea. Cel mai mult detest faptul că această limbă este singurul meu drum de întoarcere spre cariera universitară, singura fereastră prin care oamenii pot vedea ce este în capul meu.


Relaţia mea cu limbile a devenit maladivă. Copilul meu nu are limbă maternă, are doar limbă paternă, pentru că în casă se vorbește germana, deși împestriţată din ce în ce mai mult cu engleza. Am încercat să vorbesc în română cu el, dar am descoperit că o limbă are nevoie de mediu unde să crească, de dialog, de jocuri, de o curiozitate care să o facă dorită. Fără mediu, o limbă este moartă. O limbă vorbită doar în casă devine o limbă casnică și săracă. Vocabularul ei se restrânge la activităţile rutinei cotidiene, iar noutatea care pătrunde intra muros-ul domestic are sunetele limbii care a produs-o.

La fel ca încercarea mea copilărească de a stabili o corespondenţă magică a literelor, o limbă străină nu este o traducere punctiformă a cuvintelor. Limba este o lume. Limba se învaţă, se cultivă, se trăiește și se însușește în același fel în care învăţăm să vieţuim într-un anumit loc. Sau să vieţuim, în genere.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe