Liviu Tofan

Andrei Giurgia Publicat la: 24-02-2015

Nu și-a propus să facă jurnalism la cel mai înalt nivel, dar destinul l-a îndrumat spre cel mai ascultat post de radio din perioada Războiului Rece. După absolvirea studiilor în România, a părăsit ţara și s-a stabilit în Germania. Aici l-a întâlnit pe Noël Bernard, la postul de radio Europa Liberă. În 1980 a fost numit șef al serviciului de știri, apoi director adjunct al Departamentului Românesc. Recunoaște că la evenimentele din decembrie 1989 redacţia de la Europa Liberă a avut câteva derapaje. Toate acestea din cauza emoţiilor trăite de la distanţă, dar și a încărcăturii nervoase. După Revoluţie s-a întors în ţară, iar din 2008 este directorul Institutului Român de Istorie Recentă. Liviu Tofan ne vorbește despre formarea sa, despre experienţa la Europa Liberă, dar și despre starea actuală a presei din România.

 

În studenţie aţi vrut să faceţi film, dar aţi practicat meseria de jurnalist, iar faptul că aţi ajuns la Europa Liberă a fost din întâmplare. În viaţă lucrurile au un sens după o anumită perioadă?

Bine spus „o anumită perioadă”. Poţi să cântărești și să judeci lucrurile dintr-o anumită perspectivă, chiar mult mai bine. Întâmplări ca aceea care m-a dus la Europa Liberă am avut mai multe în viaţă. Nu pot să mă plâng: lucrurile s-au cam legat și am avut șansă, așa cum a fost și momentul când am ajuns la Europa Liberă. A fost un privilegiu să pot lucra la acest post de radio în anii ’70 și ’80. Foarte rar ai ocazia să asiști la un fenomen istoric cum este prăbușirea unui imperiu.

 

Până să plecaţi în Germania, cum aţi simţit regimul comunist?

Eu am prins o perioadă relaxată. Am terminat școala în 1966. Practic, m-am maturizat în cea mai relaxată perioadă din comunism. Am fost student în acea perioadă și nu am simţit în mod direct constrângerile regimului. Însă dorinţa mea era să plec din ţară. Nu mi-am văzut niciodată viitorul în România. Asta și pentru că sunt pe jumătate neamţ: am făcut școala germană din București, care mi-a deschis alt orizont. Pe măsură ce înaintam în facultate și vedeam ce mă așteaptă (repartiţia obligatorie, profesor la ţară), viitorul nu arăta prea încântător. S-a întâmplat ca în ultimul an de facultate să se pună pe capul meu și Securitatea, ca să mă recruteze.

Căutam cu disperare o ieșire. Tot în ultimul an de facultate am avut șansa ca universitatea să aibă nevoie de un translator de limba germană care să însoţească în Germania, la un congres, un tip din CC al UTC. Așa am avut șansa să ies din ţară și acolo am rămas. Mi s-a propus să vorbesc cu cei care erau atunci la Radio Europa Liberă. Nu era deloc în proiectul meu acest lucru. Acolo l-am cunoscut pe Noël Bernard. Am lucrat mulţi ani cu el, iar în viaţa mea profesională a fost personajul principal. A avut multă încredere în mine și m-a convins să rămân la radio. M-a promovat șef al serviciului de știri când încă eram foarte tânăr și de la el am învăţat ce înseamnă jurnalism profesionist.

 

Cum se făcea pe atunci jurnalism la Europa Liberă?

Extrem de riguros. Pentru un tânăr care acum alege să urmeze calea jurnalismului în România, rigorile care existau la Europa Liberă, ale jurnalismului anglo-saxon de calitate, sunt de neimaginat.

 

Ne puteţi da câteva exemple?

Aveam o cărţulie în care ni se descria cu cea mai mare precizie toţi pașii și toate abordările în exercitarea profesiei. Codul acela ne interzicea cu stricteţe să abordăm viaţa personală a unei persoane, să facem afirmaţii care nu aveau acoperire din două surse. Chiar și să fim ironici ne era interzis. Europa Liberă își lua rolul în serios și asta pentru că era absolut interzis să inciţi la diverse acţiuni sau să îndemni pe cineva să fugă din ţară. Nu aveai cum să-ţi asumi răspunderea pentru ce avea să i se întâmple acelei persoane sau la ce se putea întâmpla în ţară dacă am fi îndemnat la o răzmeriţă. Europa Liberă era foarte conștientă de influenţa pe care o avea și de consecinţele pe care ar putea să le aibă un pas greșit în timpul emisiunilor. A existat și o lecţie: Ungaria, 1956.

S-a afirmat atunci că unii colegi de la departamentul maghiar ar fi derapat de la reguli. Cei din Ungaria s-au simţit încurajaţi și îndemnaţi să reziste și să lupte fără ca radioul să le poată oferi un sprijin. După revoluţia din Ungaria, din cauza acestor reacţii, stricteţea în realizarea programelor a devenit și mai puternică. Nu aș vrea să se înţeleagă din asta că libertatea noastră era îngrădită. A fi liber înseamnă să-ţi asumi o marjă de răspundere într-un cadru dat. În secţia românească, fiecare realizator putea să-și construiască emisiunea așa cum voia. Noi aveam sursele, ne alegeam singuri subiectele, informând conducerea în cadrul ședinţei de redacţie despre ce vrem să facem și asumându-ne în cadrul respectiv cele spuse pe post.

 

„Eram îndemnaţi să fim atenţi cu cine stăm de vorbă, cu cine ne întâlnim, să nu ne expunem”

Cum se filtrau informaţiile?

Europa Liberă a însemnat, practic, peste 20 de posturi de radio, pentru Europa Răsăriteană și pentru spaţiul sovietic. Pentru a fi cât mai eficienţi în exploatarea surselor jurnalistice, pentru aceste posturi de radio exista o secţie centrală de știri, „centrul nervos” al radioului. Aici intrau toate sursele de informare. Pe imprimante aveam două canale de distribuire a informaţiei. Erau două „sârme”. Prima conţinea material absolut sigur, verificat și care putea fi dat în buletinele de știri. Acestea se făceau live, la fiecare oră, iar sistemul și timpul de lucru nu permiteau verificarea buletinelor de știri prin nu știu ce filtre sau canale. Pe a doua „sârmă” veneau materiale care puteau fi folosite în diverse programe, dar nu puteau fi folosite în știri. O altă sursă de informaţii era postul de radio București, pe care îl ascultam.

Aveam o secţie specială, care asculta posturile de radio naţionale ca să cunoaștem pulsul actualităţii. Eram experţi în a citi presa românească printre rânduri. Asta însemna să știi contextul. Aveam surse de la ambasadele străine, unde făceam, practic, schimb de expe­rienţă. Nici ei nu știau totul. Le spuneam ce știm și invers. Aveam prieteni din ţară care, când ajungeau la München, veneau și ne spuneau ce se mai întâmplă, care era starea de spirit. Ajungeau la noi și scrisori de la oameni pe care nu-i cunoșteam, dar, știind contextul, ne dădeam seama că erau fapte reale. În plus, aveam corespondenţi proprii, care mergeau în ţările-ţintă, în special cele mai deschise. Nu toate ţările socialiste erau atât de rigide cum era România lui Ceaușescu. Relaţia cu Ungaria sau Polonia era mult mai relaxată. În 1988 am avut un trimis permanent de la München la Budapesta. Lucra de acolo fără nici o problemă. La București, acest lucru nu era de imaginat.


Au fost momente când vă era frică?

Eram foarte conștienţi de pericole. Nu pot să spun că mi-a fost frică. Eram prevăzători și eram îndemnaţi să fim atenţi cu cine stăm de vorbă, cu cine ne întâlnim, să nu ne expunem. Știam cazurile lui Virgil Tănase, Paul Goma și al Monicăi Lovinescu. Știam ce se poate întâmpla. Nu am știut că atentatul din 1981 a fost opera Securităţii și că ne viza pe noi, dar era clar că venea din partea răsăriteană. A fost cazul lui Emil Georgescu, asasinarea lui Cornel Chiriac în 1975.

 

„Mă deranjează când se afirmă că Europa Liberă a dezinformat”

Aţi pomenit de Cornel Chiriac. Când aţi ajuns la Europa Liberă, aţi lucrat cu el la redacţia muzicală. Era un nume important. Cum l-aţi perceput dumneavoastră?

Ne-am cunoscut și am devenit prieteni. Am făcut și o emisiune împreună. S-a întâmplat de câteva ori, când redactorii muzicali erau plecaţi în concediu sau lipseau în același timp. Cel mai tânăr din redacţie era bun la toate. Atunci mi-a spus să fac un top 20. Nu știam ce presupunea asta, dar m-a asigurat că este simplu și mi-a explicat cum se face. Cornel este un caz special, la care ţin foarte mult și aș vrea să-l valorific cândva în folosul nostru și în memoria lui. A fost unul dintre foarte puţinii care ar fi făcut o carieră și ar fi avut un nume chiar și fără Europa Liberă. Își făcuse o platformă și un nume încă din România. Fiind extrem de pasionat de muzică, a reușit să se impună la Radio București. Aici a început cu o emisiune de jazz, apoi a lansat emisiunea Metronom. Cornel a ignorat cenzorul de la Radio București. 

Într-o emisiune, a schimbat componenţa acesteia aprobată de cenzor. A schimbat o melodie cu una de protest. Se întâmpla la începutul lui 1969. Era o melodie de protest împotriva invadării Cehoslovaciei. A pus Beatles, cu Back in the USSR. Asta l-a costat. Emisiunea i-a fost interzisă. Era un tip foarte sufletist și foarte angajat. Cât a fost în România, a promovat cât a putut muzica românească și tinerii care voiau să facă muzică pe atunci. I-a plăcut foarte mult Phoenix și i-a sprijinit cât a putut. Îmi pare bine că lucrul acesta nu a fost uitat. La München ne-am apropiat și pentru că eram cei mai tineri din redacţie. Cred că influenţa extraordinară pe care Cornel o avea în România în rândul tinerilor a speriat îngrozitor regimul, partidul și Securitatea. Sunt foarte multe dovezi în acest sens: două texte de pe blogul lui Adrian Cioflâncă, două declaraţii ale tovarășului Ion Iliescu, ministrul Tineretului în 1971, în care se ia nominal de Cornel Chiriac. Îi preocupa foarte mult chestia asta.

 

Aţi afirmat că la Revoluţie secţia română de la Europa Liberă a fost „luată de val”. Au fost derapaje?

Am sărit din cadru atunci. Acea rigoare care ne-a ghidat și ne-a caracterizat tot timpul a fost lăsată la o parte. Reascultând emisiunile din acea perioadă și rememorând evenimentele, nu cred că voi mai trăi vreodată stări de o asemenea încărcătură nervoasă și emoţională ca a­tunci. Într-o viaţă de om nu se întâmplă asta de două ori. Noi trăiam totul de la mare distanţă, dar îmi dau seama cât de intensă era acea emoţie pentru cei din România. Emoţiile te copleșesc, iar controlul și raţiunea trec undeva pe planul doi. Mă deranjează când se afirmă că Europa Liberă a dezinformat și a vorbit despre miile de morţi de la Timișoara. Se poate verifica. Noi am citat niște surse. Sigur că trebuia să ne dăm seama că acele cifre nu erau realiste. Lumea spunea că tot ce afirmam noi era declarat de Europa Liberă. Sursa nu mai conta.


„Vedeam în presa românească cel mai frumos rezultat al Revoluţiei”

În 1989 am obţinut libertatea mult dorită și visată. Există astăzi libertatea presei? Cum au evoluat lucrurile?

Sunt extrem de dezamăgit. În anii ’90-’91, când am venit pentru prima dată în ţară după Revoluţie, eram îndrăgostit de noua presă din România. Primii mei prieteni au fost cei de la Academia Caţavencu. Vedeam în presa românească cel mai frumos rezultat al Revoluţiei și lucrul care îmi dădea cea mai multă speranţă pentru mersul lucrurilor în viitor. Acum sunt dezamăgit că lucrurile au mers atât de prost și continuă să meargă tot mai prost. Astăzi, presă bună înseamnă câteva mici excepţii, într-un peisaj îngrozitor de urât. Excepţiile nu pot juca rolul pe care ar trebui să-l joace o presă bună într-o societate așezată.

 

Sunteţi informat corect în România?

Simt că mă lupt constant cu dezinformarea și sunt într-o luptă permanentă cu diversiunile din presă, dar am destule repere și suficientă experienţă ca să știu cum ajustez informaţia și să-mi fac o imagine corectă. Mă lupt cu un noian de mizerie, manipulare și dezinformare.

 

Se mai poate face ceva acum?

Numai noi putem să facem ceva. Societatea românească este încă prea săracă, nu neapărat material, ci pentru a-și permite o presă de calitate. Nivelul de dezvoltare al unei societăţi se măsoară prin calitatea presei. Concluzia ar fi destul de neplăcută în cazul nostru: nivelul societăţii românești nu este unul foarte ridicat. Cum suplinești lipsa aceasta? Și factorul material joacă un rol foarte mare. Nu poţi aspira la un nivel spiritual foarte înalt atâta timp cât trăiești în sărăcie. Fără șanse reale de pro­gres, o societate nu poate să devină mai bună. Este un fel de cerc vicios. Cred că singurul lucru care menţine România pe o cale rezonabilă este faptul că a avut norocul integrării în structurile europene. Altfel, cred că eram de multă vreme un fel de Ucraina. România a avut mare noroc prinzând acea perioadă în care, din considerente politice, Uniunea Europeană și NATO au considerat util și necesar să o accepte. A fost o mare șansă. Nu suntem la nivelul cerinţelor și, ca de multe ori în istoria noastră, România a avut noroc și șansă.

Fotografii de Corina Gologoţ

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe