Alegerea lui Dimitrie Crudu

Claudiu Komartin Publicat la: 24-02-2015

Urmăresc de câţiva ani cu atenţie – și cu satisfacţia că „generaţia de mijloc” a literaturii noastre de astăzi a ajuns în momentul maturităţii și al consolidării unor formule – antologiile câtorva poeţi care au devenit – încet, dar sigur – repere indiscutabile pentru ultimele promoţii. 

Nu au trecut neobservate, sunt sigur, selecţiile apărute după 2010 din poezia lui Nicolae Coande (cu două cărţi, VorbaIago și Persona, întru totul convingătoare) și Radu Andriescu (în cazul volumului Metalurgic, vorbim despre o carte-obiect cu o selecţie restrânsă, ce impune, în ciuda unei circulaţii limitate, un discurs de prim-plan), în timp ce O. Nimigean a optat pentru o antologie masivă, ce reia integral volumele publicate între 1992 și 2007 (nu-ţi garantează nimeni nimic).

Totodată, doi marginali tot mai pu­ter­nici și mai clar conturaţi cu fiecare nouă carte, Nicolae Avram și Ionel Ciupureanu, s-au afirmat pe deplin după 2009, publicând volume despre care s-a vorbit și s-a scris ca despre revelaţii ale ultimilor ani. Ani în care Jucăria mortului a lui Constantin Acosmei a ajuns la a patra ediţie, iar poeţii „Grupului de la Brașov” au rămas printre cei mai activi scriitori și universitari români (recenta Firul alb a regretatului Andrei Bodiu ar trebui să-i facă dreptate acestui poet veritabil și risipitor).


În acest context apare la Editura Cartier din Chișinău antologia Falsul Dimitrie a lui Dumitru Crudu, cuprinzând poeme din Falsul Dimitrie (1994), E închis vă rugăm nu insistaţi (1994), Șase cânturi pentru cei care vor să închirieze apartamente (1996), Poooooooooate (2004) și Eșarfe în cer (2012), câteva „poezii crude” scrise între 1988 și 1992, două poeme inedite, „Akvika” și „Fiecare cu alegerea sa”, urmate de Prima anexă a „Manifestului fracturist” și de un interviu din 2013. O carte generoasă, care arată așa cum ar trebui să arate o antologie de poezie a unui autor de vârf de după 1989, care confirmă retrospectiv încrederea fără rezerve arătată de profesorii săi brașoveni de la începutul anilor ’90 (nu întâmplător cartea e dedicată memoriei lui Alexandru Mușina), contrasă în observaţia exactă a lui Gheorghe Crăciun: „Dumitru Crudu este un poet prolific, proteic (…) obsedat de o perpetuă fugă și regăsire de sine”.

Între 90-ism şi 2000-ism


Când l-am citit prima oară pe Dumitru Crudu, la începutul anilor 2000, prima mea reacţie a fost de șoc receptiv: am înregistrat prospeţimea acelui discurs și vitalismul pe care poetul basarabean îl pompa în textele sale, dar nu am aderat din prima la noutăţile pe care le aducea, la cotidianul contorsionat, la absurdul și deriziunea din Falsul Dimitrie (în care intuiam o întâlnire regizată impecabil între Harms și Samuel Beckett). Foarte prezent în contextul discuţiilor legate de apariţia „douămiismului”, deși cu zece-doisprezece ani mai mare decât tinerii poeţi care citeau în cenaclul „Euridice” și începeau să debuteze la Vinea, Pontica sau Timpul, l-am asociat o vreme pe Crudu beligeranţei și entuziasmului cam ranchiunos al fracturiștilor – prin 2002-2003 Crudu participa de la distanţă la revista condusă de Marius Ianuș, părând polul mai discret, dar mai coerent și din punct de vedere teoretic, și ca practică textuală, al unei grupări care începuse deja să provoace (și, în câteva rânduri, să scandalizeze) establishmentul literar, odată cu publicarea în 1998 a „Manifestului fracturist”.


Ar fi necesare mai întâi câteva precizări orientative: în 1994, când debutează simultan cu Falsul Dimitrie (carte reeditată zece ani mai târziu, și care dă în 2014 titlul antologiei de la Cartier) și E închis vă rugăm nu insistaţi, Dumitru Crudu e receptat cu oarecare dificultate, inerentă de 
altfel contextului literar al momentului – în același an apărea Arta Popescu (al doilea și ultimul volum antum al lui Cristian Popescu), iar Ioan Es. Pop debuta cu Ieudul fără ieșire, așa că toată atenţia părea îndreptată spre orientarea dominantă a momentului, reprezentată de scriitorii formaţi în cenaclul „Universitas” și propulsaţi deopotrivă de zelul lui Laurenţiu Ulici, dar și de PR-ul agresiv marca Dan-Silviu Boerescu.

Atât de bine primită a fost în prima parte a anilor ’90 apariţia în poezia românească a lui Cristian Popescu, Ioan Es. Pop, Daniel Bănulescu, Mihail Gălăţanu sau Lucian Vasilescu, încât „90-ismul” a părut o afacere de familie a acestei grupări, excentricilor încă inclasificabili ai fenomenului (Nimigean, Andriescu, Coande, Ciupureanu, Crudu) rămânându-le să-și aprofundeze filoanele și păstrând astfel o motivaţie mai puternică de a se autodepăși. În 2000, când publică antologia Podul, Ioan Es. Pop e deja un poet „clasic” al literaturii sfârșitului de secol, iar Cristian Popescu e truvabil doar cu selecţii restrânse (în Antologia poeziei generaţiei 80 a lui Alexandru Mușina sau în Poezia română actuală a lui Marin Mincu), în vreme ce Dumitru Crudu se află în centrul discuţiilor legate de apariţia unei noi generaţii literare, ce pledează pentru o poezie cu un puternic sens eticist, adesea cu accente de stânga și în care scrisul este inseparabil de biografic: „tu ai îmbătrânit/ ca o privire fixă/ ca o gură fără dinţi/ deja/ nu mai putem evita/ călătoriile/ în jurul becurilor aprinse/ enorme/ Așa sunt și ochii mei oare/ acum/ ca aceste becuri/ Nu mai am poftă de nimic/ de nimic/ decât poate să beau/ și să mă gândesc la/ cât de mult/ ai îmbătrânit/ t/ u”.

Un poet experimental


Probabil că volumul de poezie în care „metoda” fracturistă e cel mai clar ilustrată rămâne Poooooooooate (2004), în care Crudu face figură de poet experimental, cu o tehnică ireproșabilă, fără a rămâne însă la nivelul inovaţiei sau al provocării lingvistice fără acoperire existenţială: „timpul în care/ ești foarte/ singurrrr și/ ameţești senzaţia de frigggg și de/ neputinţă voi căuta să nu am/ niciun fel de responsabilităţi cum/ era cândva/ cândva eraaam cel care/ sunt voi citi/ sunt foarte/ singurrrrr îmi vine să/ urlu și să mă agăţ cu/ mâinile de tavan (...)/ am trei limbi de fier în/ gură/ pune păr lângă ușă când mă/ vezi/ pune cenușă sub/ pernă când mă/ auzi (...)”. Autentic, așadar, în cel mai înalt grad, pentru că asta cereau în primul rând poeţii noului val, obsedaţi de „reinventarea emoţiei” și de recuperarea „fiorului necontrafăcut al realităţii”, Dumitru Crudu se întorcea la poezie după opt ani ca un scriitor pe deplin format, care nu numai că adera la ideologia dominantă în cadrul promoţiei 2000, dar era, alături de mai tinerii Marius Ianuș, Ruxandra Novac, Elena Vlădăreanu și Domnica Drumea, unul dintre principalii săi exponenţi.
Nu-i vorbă, Crudu experimentase încă din Șase cânturi pentru cei care vor să închirieze apartamente o formulă aparent minimalistă (după ce, în cărţile anterioare, își arătase disponibilitatea pentru ironie și umor negru), propunând, după formula lui Marin Mincu, un discurs „nud, descărnat, aproape de gradul zero”. Iată că după 18 ani intuiţiile lui Crudu se dovedesc câștigătoare – o parte importantă a liricii de după 2000 pare acum influenţată de acest spirit deziluzionat, de disperarea existenţială (pe care o critică leneșă și crispată a etichetat-o drept „mizerabilism”), de febricitatea și pregnanţa imagistică a poeziei falsului dimitrie: „Acum ochii tăi/ ca două găuri în priză/ Acum/ bătrânii te plimbă/ cu taxiul prin oraș/ Acum/ gura ta/ ca o flacără de/ brichetă/ Odată/ peste/ cartier/ planau/ bărbaţii locului/ Acum tu/ singură ca un chibrit/ unui bătrân/ de 80 de ani/ i se scurg/ ochii/ după tine/ cred că el te-ar penetra și/ cu creștetul capului”.

De revoltă, de dragoste şi moarte


Cumplită poezie de dragoste și revoltă scrie în primele sale cărţi acest poet însingurat („dimitrie a iubit-o ca hârtiile care învelesc tortul/ din toate părţile strângând-o cu putere în braţe/ ce disperate sunt hârtiile rupte de tort rușinate/ ele își ascund ochii și nu cred să mai aibă 
vreun/ sens în viaţa asta noi nu mai avem nici un sens nici/ un sens”). Rătăcirea sa are ceva înfiorător, care ne poate spune ceva despre anvergura la scară personală a unei traume istorice, despre eșecul edificării omului nou (sau mai curând, în cazul lui Crudu, născut și crescut în epoca lui Brejnev, a lui homo sovieticus): „îmi duc singurătatea în geaman­tane/ acasă/ trecutul genunchilor mei/ anul 1967// atâtea unghii mi-am tăiat/ un drum pe care nu am mers niciodată”  („dimitrie”).
Au mai trecut opt ani până la următorul volum de versuri, Eșarfe în cer, timp în care D. Crudu s-a afirmat ca dramaturg (textele sale teatrale au fost montate în opt ţări), prozator (două romane și un volum de povestiri) și ca voce angajată pledând de la microfonul Europei Libere pentru democraţie și normalitate în Republica Moldova. Eșarfe în cer e poate cea mai surprinzătoare carte scrisă până acum de Crudu, marcând o despărţire de poezia anterioară – nicăieri până la acest lung poem, care mi s-a părut a fi cea mai „rusească” relatare confesivă din literatura recentă, nu mai fusese într-o așa de mare măsură un scriitor compasional, eliberat de orice strategie literară. Scris dintr-o suflare, îndoliat și cu un acut sentiment al angoasei, poemul lui Crudu (pe care antologia de faţă îl reţine integral) e zguduitor ca Moartea lui Ivan Ilici și intens ca faimosul kaddish al lui Allen Ginsberg, iar câteva dintre secvenţele care-l alcătuiesc pot intra în orice antologie de poezie românească a ultimei jumătăţi de secol.
Nu am nici o îndoială: Falsul Dimitrie e cartea unuia dintre cei mai buni scriitori români pe care-i avem.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe