Tableta de lut (5)

Mircea Gheorghe Publicat la: 24-02-2015

Gogol schiţează în Taras Bulba un personaj surprinzător, Mossi Chilo, fost ataman pe mare, „un cazac voinic”, „care trecuse prin multe nenorociri”. Scriitorul se oprește asupra celei mai semnificative dintre ele: evadarea lui Chilo și a camarazilor săi din captivitate de la turci.

Făcuţi prizonieri de otomani, Chilo și ai lui sunt puși în fiare și obligaţi să vâslească la galeră. După câteva săptămâni de chin, Chilo își trădează tovarășii de suferinţă, trece la mahomedanism, își pune turban și, devenit om de încredere al turcilor, este numit călău „cu puteri depline asupra captivilor”. În noua lui situaţie, face exces de zel, este mai nemilos și mai inventiv decât călăul turc dinaintea lui, așa încât calvarul galerienilor este mult mai atroce sub mâna de fier a renegatului.

Turcii sfârșesc prin a nu mai avea nici o îndoială cu privire la loialitatea fostului ataman și astfel, într-o zi, contrar interdicţiei coranice, se dedau unei beţii generale, care le este fatală: Mossi Chilo eliberează prizonierii, le dă săbii, iar turcii sunt masacraţi. Galera este îndreptată către centrul administrativ al cazacilor cu o mare pradă de război, iar Mossi Chilo este aclamat de toată lumea și devine erou de baladă.

Gogol subscrie și el la entuziasmul personajelor sale pentru abilitatea lui Chilo, dar nu cumva se înșela? Era Mossi Chilo un erou sau un simplu oportunist fără scrupule? Dacă turcii nu-i dădeau ocazia să se răscumpere, nu rămânea pentru totdeauna doar un jalnic trădător? Se gândise el oare la această ipotetică ocazie atunci când trecuse de partea lor? Nici vorbă, pentru că însuși Gogol ne spune: „Nefericiţii sufereau aceste torturi mai curând decât să trădeze credinţa ortodoxă. Dar atamanul Chilo, nemaiputând îndura mult timp mizeria, călcă în picioare sfânta credinţă”.

Câte aberaţii cu urmări tragice durabile nu se petrec în lume și câţi ticăloși nu-și adorm cele mai elementare scrupule omenești fiindcă nutresc iluzia unei zări salvatoare, în care vor putea invoca pretexte credibile pentru absolvirea de crimele comise! Și unii chiar au șansa unei asemenea nemeritate redempţiuni.

*

Ce destin ciudat a avut cartea lui Gustave Le Bon, Psychologie des foules (1895, reeditată de mai multe ori, ultima dată la Flammarion, în colecţia „Les livres qui ont changé le monde”, 2009)! Sociologii din descendenţa lui Durkheim, alergici la amestecul psihologiei cu sociologia, spun că nu are nici o valoare știinţifică, iar despre autorul ei că era un poligraf inteligent, dar lipsit de rigoare. I se concede însă meritul important de a fi fost unul dintre pionierii unei noi discipline de cercetare: psihologia socială.

Și totuși, ea a avut o influenţă enormă în prima jumătate a secolului trecut, iar printre cititorii care au studiat-o cu interes, să-i spunem „profesional”, se numără nu doar savanţi precum Sigmund Freud, ci și politicieni de toate felurile, de la democraţi (Teodor Roosevelt, Charles de Gaulle) la dictatori (Mussolini, Stalin, Hitler, Mao).

E greu, e imposibil de ignorat o carte care, oricât ar fi de dezinvoltă faţă de ortodoxia cercetării știinţifice, este validată de mersul lumii. Pentru Gustave Le Bon, în 1895, secolul al XIX-lea a fost cel mai frământat din întreaga istorie europeană. Dar el vorbea deja despre societăţile viitorului: „În timp ce anticele noastre credinţe se clatină și dispar, iar coloane de societăţi se prăbușesc rând pe rând, acţiunea mulţimilor este unica forţă pe care nimic n-o ameninţă și al cărei prestigiu crește mereu. Era în care intrăm va fi cu adevărat era mulţimilor”.

Gustave Le Bon era profetic. A murit în 1931, la o vârstă de patriarh (90 de ani), apucând să remarce câtă dreptate avusese în urmă cu peste treizeci de ani. Primul Război Mondial, revoluţia bolșevică din 1917 și tulburările populare induse de ea în întreaga Europă au ilustrat aproape didactic „sufletul mulţimilor”, așa cum îl descrisese în cartea lui. Dar confirmările cele mai categorice au venit după moartea lui din întreaga lume. Regimurile totalitare, oricare ar fi culoarea lor, dictatorii de orice anvergură, naţionalismele extremiste și fanatismele ideologice ori pretins religioase, toate au folosit și folosesc mulţimile magnetizate de discursuri, promisiuni și slogane ca niște mașini de război redutabile.

Ne aflăm în plină eră a mulţimilor și ponderea lor va deveni și mai copleșitoare în deceniile următoare. Cu toată încărcătura de imprevizibil și cu toate derapajele pe care le implică.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe