How are you, Canada?

Adina Scutelnicu Publicat la: 24-02-2015

Pentru orice european obișnuit, o vizită pe continentul nord‑american (probabil și sud‑american ori asiatic) este o experienţă culturală copleșitoare. Ca româncă, am fost năucită pur și simplu de diversitate.

Amestecul de rase, de limbi, de vechi și nou în arhitectură, aglomeraţia și chiar bucătăria pe cât de bogată și diferită, pe atât de necunoscută și surprinzătoare te fac să te simţi într‑adevăr pe altă lume. Experienţa mea canadiană a debutat pe 29 iunie, când am ajuns, în jurul orei 19.00, mai tânără cu o zi (în România era deja „mâine”), dar total confuză, obosită și amorţită (am avut ghinionul de a călători alături de un domn voluminos, care, în răstimpul celor zece ore petrecute între Roma și Toronto, s‑a revărsat generos și peste o parte din locul meu) în această ţară.

Primul contact cu mediul canadian l‑am avut la ieșirea din aeroport, sub forma unei izbituri frontale de un zid de căldură umedă. Toată osteneala și disconfortul de până atunci mi s‑au părut insignifiante faţă de efortul pe care l‑am depus doar pentru a respira și a face câţiva pași. A doua zi am fost la fel de buimacă din cauza diferenţei de fus orar (șapte ore), dar n‑am avut timp de văicăreli, fiindcă am plecat spre Québec City. Nu am nimic de reproșat companiei de cale ferată, deși, oarecum, mi‑am dat silinţa să‑i descopăr cusururi. Însoţitorii sunt mai mult decât amabili, internetul este de calitate, curăţenia ireproșabilă și, nu în ultimul rând, deși nu e meritul companiei, călătorii sunt zâmbitori și civilizaţi. De altfel, canadienii sunt incredibil de amabili. Orice contact vizual declanșează un zâmbet sau un prietenos how are you? Nu știu cum fac, dar își stăpânesc la perfecţie nervii, nu se ceartă niciodată, nu se claxonează în ambuteiaje. La cea mai mică atingere, ești tratat cu un sorry și poţi să bagi mâna în foc că „abaterea” nu se va mai repeta.

Rafinament franţuzesc şi tradiţionalism englez de Ziua Canadei

Ca să ajung la Québec City am făcut mai bine de opt ore cu trenul. Orașul și oamenii m‑au trimis cu gândul la Franţa. Clădirile sunt construite după tipicul celor franţuzești, iar lumea este îmbrăcată mai mult după moda europeană decât după cea americană, ca în orașele în care se vorbește engleza. Orașul vechi, construit pe malul fluviului St. Laurence, este o bijuterie arhitectonică, iar perla o constituie Château Frontenac, pe care‑l vezi din orice punct al orașului. Clădirile vechi de sute de ani, din piatră cioplită și ziduri de aproape un metru, sunt locuite și acum, iar oamenii își lasă ușile la case deschise, astfel încât îi poţi vedea făcându‑și treburile zilnice. Asta în ciuda miilor de turiști curioși care străbat străduţele întortocheate, suitor‑coborâtoare.

Era Ziua Naţională a Canadei. În timpul ceremoniilor, primarul și oficialităţile orașului și‑au omagiat înaintașii în costume și cravate, pe o căldură de peste 42 de grade, în faţa unui detașament al armatei îmbrăcat tradiţional (englezește, cu uniforme identice gărzilor de la Buckingham), cu căciuli din blană de urs. Imaginea de ansamblu era oarecum hazlie, mai ales că șeful detașamentului, la patru ace și cu ditamai cușma, ţinea în lesă un membru marcant al unităţii: un ţap îmbrăcat în niște odăjdii militare, cu coarnele aurite, nemaipomenit de cuminte, care a suportat și el cu stoicism căldura cumplită și rigorile militare ce‑i impuneau să stea nemișcat.

În apropierea orașului Québec se află Ile d’Orléans, ai cărei locuitori (foarte puţini – de altfel, turul insulei îl faci în vreo două‑trei ore, cu tot cu popasuri) duc o viaţă bucolic‑idilică de invidiat, trăind din agricultură. Producţia de fragi și căpșune ocupă un loc fruntaș, dar am văzut și zmeură, coacăze, cartofi și rapiţă. Firește, toată producţia este bio, iar oamenii vând în mici prăvălioare oţet de zmeură, coacăze, dulceţuri de toate felurile, pâine și prăjituri făcute în casă, fructe și legume proaspete. Nu există garduri, iar pajiștile din faţa caselor au un gazon perfect, plin cu flori (în special bujori).

Mândrie naţională şi toleranţă culturală

Montréal, capitala culturală a Canadei, este un oraș insular, cosmopolit și foarte aglomerat. La sfârșit de săptămână abia te mai poţi strecura pe străzi – tinerii din împrejurimi apreciază în mod deosebit distracţiile locului și petrec ore bune în avion pentru a ajunge la Montréal. Centrul este predominat de Mount Royale, care a dat numele orașului, un parc împădurit în care oameni de toate vârstele parcurg zâmbitori treptele nesfârșite care duc spre esplanada din vârful muntelui. Montréal este renumit pentru bisericile impunătoare, majoritatea romano‑catolice și anglicane.

Dacă Montréal este considerat capitala culturală a Canadei, Toronto este, fără doar și poate, capitala sa economică. Situat pe malul unuia dintre Marile Lacuri, Ontario, Toronto este o metropolă tipic americană. Zgârie‑norii de pe Wall Street‑ul local, Bay Street, nu se diferenţiază cu nimic de cei din New York. În partea de sud se află CN Tower, de peste 550 de metri, care, timp de 34 de ani, a fost cea mai înaltă structură nesusţinută din lume.

Locuitorii sunt renumiţi pentru toleranţa și deschiderea lor culturală, fapt ușor de explicat prin însăși diversitatea etnică a locuitorilor, care vorbesc în jur de 200 de limbi diferite. În același timp, există o puternică mândrie naţională (canadienii spun despre ei că sunt a proud canadian – „sunt un mândru canadian”), care însă nu are nici o legătură cu naţionalismul. La World Pride Parade, de pildă, au participat peste două milioane de persoane din întreaga lume, într‑o explozie de bucurie, veselie, culoare și bun‑simţ. Există o evidentă relaxare fiscală, dar, dincolo de bunăstarea pe care și‑o câștigă muncind, există așa‑numitul self‑esteem: nu contează cum arată cineva, important este ceea ce este și ceea ce face, fără ca asta să însemne aroganţă sau tupeu.

Niagara, puntea dintre cer şi pământ

Este de neconceput să ajungi în Canada și să nu vezi Niagara (primul lucru care te întreabă un canadian căruia îi spui că ești în vizită este dacă ai văzut Niagara Falls), dar abia la faţa locului înţelegi de ce. Deși imaginea cascadei îmi era cunoscută de la orele de geografie din școală, când o ai în faţa ochilor, îţi schimbi percepţia. Ca orice turist, primul impuls este să te apuci să faci fotografii, însă frumuseţea Niagarei o vezi abia când lași deoparte aparatul foto. La 100 de metri, în amonte, vezi o apă relativ liniștită, foarte limpede, care‑ţi dispare pur și simplu din câmpul vizual. Din aval însă, imaginea cascadei este copleșitoare. Indiferent de vreme, în apropierea cascadei plouă. Pe ţărmul opus se văd turiștii aflaţi pe teritoriul Statelor Unite, unde poţi ajunge în cinci minute, pe Rainbow Bridge (Podul Curcubeu), un pod suspendat ce leagă cele două state. De fapt, nu există o singură cascadă, ci trei, două dintre ele (Vălul Miresei și American Falls) aflându‑se pe teritoriul Statelor Unite. Horseshoe Falls, imaginea clasică a Niagarei, se află pe teritoriul canadian. Torentele impresionante, formate din aproximativ 4 000 de metri cubi de apă pe secundă care se prăbușesc zgomotos de la 50 de metri, ridică o coloană de vapori ce se pierde între nori, creând o ciudată punte între cer și pământ și revin sub formă de ploaie. La Niagara Falls am simţit frumuseţea și forţa măreaţă a naturii.

În Canada am avut o percepţie ciudată a timpului: n‑am reușit să știu ce oră este fără să mă uit la ceas. Am pierdut șirul zilelor și datelor din calendar, experienţa mea derulându‑se într‑o plăcută și ciudată atemporalitate, înconjurată de oameni zâmbitori și prietenoși, care mi‑au făcut șederea mai frumoasă. În ziua când voi reîmbătrâni cu o zi și voi ști cât e ceasul fără verificări suplimentare, voi zâmbi prietenos: how are you, Canada?

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe