Aurelian Crăiuţu

Daniel Şandru Publicat la: 24-02-2015

Profesor la Indiana University, Bloomington, filosoful politic Aurelian Crăiuțu rămâne foarte legat de tot ceea ce se întâmplă în spațiul din care a plecat în 1993. Intensitatea raportării la acest „acasă”, așa cum ai ocazia să o resimți din articolele pe care le‑a semnat de‑a lungul timpului ori din conferințele pe care le susține în România, este una „limitată” de moderația pe care o asumă în permanență ca pe o virtute. O virtute nu doar politică, ci și socială. Alături de rațiunea critică proprie unui intelectual public autentic, moderația este, pentru Aurelian Crăiuțu, un necesar însoțitor al libertății. Cu exact aceeași grilă de interpretare a realității se raportează și la America, acest „continent” care l‑a adoptat și despre care scrie și vorbește în termenii unei „metafore”. Într‑un dialog relaxat și lipsit de comica morgă academică specifică spațiului public românesc, Aurelian Crăiuțu prezintă pentru Timpul ce (mai) înseamnă astăzi America.

Audiind cele două conferinţe pe care le‑aţi susţinut anul acesta în România, ambele despre America, una la Suceava și alta la Iași, aș declanșa din acest punct dialogul nostru. Ce face ca America să fie în același timp un efect dus până la capăt al proiectului modernităţii politice europene și, încă și azi, o metaforă, așa cum vă place să spuneţi?

În primul rând, e vorba despre metafora Americii. Este un tărâm care a fost asociat de la bun început cu ideea de libertate, oportunitate și drepturi individuale. Acest lucru e fundamental și explică de ce America a avut de la bun început o imagine și o misiune soteriologice, ea fiind investită de către Părinţii Fondatori, dar și de admiratorii săi în lume cu misiunea de a elibera omenirea de relele de care suferise în trecut. Spre America s‑au îndreptat astfel speranţele și năzuinţele locuitorilor din Europa și alte continente. Din acest punct de vedere, metafora Americii a fost dintotdeauna acompaniată de profunde simboluri. În sânul Noii Lumi există însă și o mică Americă la puterea a doua, ca să mă exprim astfel, către care s‑au îndreptat speranţele celor ce au ajuns acolo: e vorba despre celebra frontieră vestică, Vestul Sălbatic. Când America din Est nu a mai ajuns să fie la înălţimea acestor speranţe, oamenii și‑au imaginat că există un alt teritoriu, dincolo de Mississippi, dincolo de Munţii Stâncoși, unde visele lor de a fi liberi și de a trăi demn s‑ar putea realiza. Și au pornit să descopere și să colonizeze acest teritoriu. E interesant, prin urmare, faptul că imaginea Americii este una în perpetuă mișcare și redefinire. Acum mă puteţi întreba dacă există şi o altă Americă astăzi. Tot ce pot spune cu certitudine e că astăzi Vestul Sălbatic nu mai există aşa cum era cazul cu un veac şi jumătate în urmă. Dar America a rămas şi astăzi un continent divers. Sigur, pentru mulţi nu există decât Coasta de Est și Coasta de Vest, separate de ceea ce se numeşte Midwest. Cu toate acestea, ar fi greşit să reducem America doar la cele două coaste; majoritatea lumii trăiește în realitate tocmai între cele două regiuni. Există apoi diferenţe și astăzi, destul de marcante, între Nord și Sud. Statele din sudul Americii formează şi ele o lume aparte și diferită: a trăi în Texas e un lucru și a trăi în Louisiana sau Florida e un alt lucru. Sunt diferenţe importante, nu numai politice, dar și de cultură și tradiţie, ceea ce face să fie practic imposibil să vorbim despre o singură Americă. Există de aceea mai multe Americi și farmecul acestui continent constă în faptul că poţi descoperi o bucăţică de America într‑un loc și o cu totul altă lume în alt stat. Chiar dacă par omogene uneori, aceste feţe ale Americii nu sunt mai puţin diferite între ele.

 

Deci metafora Americii este, până la urmă, una compozită.

Da, esenţialmente eclectică. Din păcate, mulţi dintre călătorii europeni se limitează la a vizita o mică parte din Noua Lume. Ei încep pe coasta de Est cu orașele New York, Boston, Washington, apoi zboară 5 000 de km și ajung la San Francisco sau la Los Angeles şi trag concluzii despre civilizaţia americană. Sigur că există anumite constanţe ale acesteia din urmă, dar diferenţele sunt fundamentale. Și, în general, călătorii inteligenţi nu ignoră acest lucru, căci nu încearcă să uniformizeze ceea ce, practic, nu poate fi uniformizat. Geniul lui Alexis de Tocqueville a fost acela că a tras concluzii teoretice originale pornind de la observaţii factuale aprofundate. El a călătorit cu carnetul în mână, și‑a luat notiţe detaliate; deci el n‑a inventat America, ci a văzut ea imaginea democraţiei de mâine. Până la urmă, însă, America este o ţară care se cere inventată, de unde și mitologizarea la care a fost supusă. Sunt oameni care au văzut în America „tărâmul făgăduinţei”, fără ca ea să fie așa ceva. Sunt destui și cei care văd în America expresia celei mai mari degradări morale. Îmi aduc aminte de Sayyid Qutb, unul dintre spiritele care au influenţat mișcarea musulmană din Egipt, care a petrecut câteva luni în statul Colorado, în 1949 și care se mira de degradarea morală de atunci. Și, vă daţi seama, Colorado era un stat foarte conservator din punct de vedere moral în 1949! Dacă era degradare morală, atunci ea era în altă parte, nu acolo. Dar pentru Qutb, ceea ce văzuse el în Colorado reprezenta expresia unei decompoziţii extraordinare a Americii. Ca să rezum, mi se pare că fascinaţia Americii vine din faptul că este reinventată în mod constant și reinterpretată, dar rămâne în mod paradoxal destul de puţin cunoscută în profunzime. Nu e nevoie să reinventăm Spania, nu reinventăm Italia sau Germania. Dar America se reinventează în mod constant. Nu știu dacă acest lucru mai este atât de valabil azi, după cum era acum câteva decenii, însă rămân la părerea (lui Johan Huizinga) că America este în continuare un continent puţin cunoscut.

„Democraţia trebuie permanent rafinată şi educată”

Aţi pomenit deja de Tocqueville. El remarca, după cum spuneaţi într‑un alt context, existenţa unei „ambivalenţe conceptuale”, relativ la spaţiul american. În ce consta aceasta în secolul al XIX‑lea, când Tocqueville întreprindea călătoria sa în America, și cum o vedeţi astăzi? A rămas valabilă această apreciere a sa?

Tocqueville a fost fascinat de America și, spre deosebire de alţi călători, a înţeles că ea (şi nu Anglia sau Rusia) reprezenta la vremea aceea viitorul omenirii. Din punct de vedere politic, Tocqueville a fost de asemenea fascinat de efectul democraţiei asupra inimii și minţii omului. Și, din acest punct de vedere, a fost un partizan foarte nuanţat al democraţiei. A înţeles foarte clar prezintă un principiu inebralabil și că asta urma să fie direcţia în care va evolua Europa. Și așa a și fost. Pe de altă parte, Tocqueville a înţeles foarte bine că, lăsată la mâna ei, democraţia tinde să atingă niște excese care trebuie controlate. De aceea, a crezut că democraţia trebuie purificată de tendinţele anarhice, trebuie educată şi moderată. Acest lucru, cred eu, este foarte actual pentru noi. Uitaţi‑vă la ce se întâmplă în jurul nostru. E clar că nu se poate contesta principiul „un om, un vot” sau suveranitatea populară. Acestea sunt principii fundamentale ale democraţiei. Dar este în același timp clar că educaţia oamenilor în democraţie rămâne o prioritate. Tocqueville a înţeles acest lucru. Și această ambivalenţă sesizată în secolul al XIX‑lea nu era numai a lui. Ea era, de fapt, a tuturor spiritelor liberale, care au înţeles că, pe de o parte, democraţia politică este de neoprit și, pe de altă parte, că democraţia ca mod de viaţă trebuie permanent rafinată, trebuie permanent educată. Cred că nu s‑a schimbat nimic de atunci încoace.

 

Cum am putea explica aparent paradoxalul antiamericanism european, având în vedere mai cu seamă rolul jucat de americani aici, în Europa, în timpul și în posteritatea celui de‑al Doilea Război Mondial?

Un lucru e clar: fără America, Europa de Vest nu s‑ar fi refăcut atât de repede după al Doilea Război Mondial.

 

Vă referiţi la Planul Marshall.

Mă refer, bineînţeles, la Planul Marshall. Că America nu a fost singură și a trebuit să intervină împreună cu alte puteri aliate, este de asemenea limpede. Însă cred că aici e vorba despre un anumit sentiment de inferioritate din punct de vedere material. Francezii s‑au simţit întotdeauna inferiori economic și politic faţă de americani, se simt și astăzi la fel, dar sunt totuși purtătorii unui tip de civilizaţie remarcabilă, care, confruntată sau comparată cu civilizaţia americană, nu e pe același palier. E ceva superior.

„Intelectualii francezi au fost seduşi de discursul antiamerican”

Există o aroganţă culturală a francezilor?

Paradoxul e că cea mai bună carte despre America a fost scrisă totuşi de un… francez (Tocqueville)! Dar să rămânem la contestarea Americii. Antiamericanismul francez este probabil cel mai cunoscut, dar există și alte forme de antiamericanism – cel grecesc, de exemplu. Dar acolo e un sentiment de inferioritate, venind din anumite nedreptăţi care au fost făcute. Antiamericanismul francez pornește de obicei de la contestarea civilizaţiei americane ca mod sau stil de viaţă. Americanizarea este un cuvânt peiorativ, care a apărut la mijlocul veacului al XIX‑lea. Dar există și contestări ale modelului politic american (mă refer, de exemplu, la cei care se opun ideii că democraţia ar trebui promovată în toată lumea sau că drepturile individuale ar fi universale). Uitaţi‑vă la liderii chinezi, care au un discurs „antiamerican” sui‑generis, în mă­sura în care afirmă că drepturile individuale nu ar fi universale, ci variabile în funcţie de context. Aici e vorba despre un alt tip de discurs „antiamerican”; în Europa întâlnim mai mult o critică a civilizaţiei americane, care este văzută de unii ca un pericol. Intelectualii francezi au fost seduși de acest discurs antiamerican. Evident, criza declanşată de revelaţiile lui Edward Snowden a complicat lucrurile și a revelat lumii o faţă mai puţin atractivă a puterii americane.

 

Da, pomeneaţi mai ales despre cei care au fondat postmodernismul… Despre Baudrillard spuneaţi, citându‑l, că vede America aşa, ca pe un „spaţiu al vidului”.

„Spaţiu al vidului”! Comparaţi, de exemplu, analiza foarte nuanţată a lui Tocqueville, care nu este un proamerican nevrotic, cu elucubraţiile emise de Baudrillard, care s‑a lăsat sedus de anumite manifestări secundare ale spiritului american.

 

Tot de la dumneavoastră am avut ocazia să aflu că termenul antiamericanism a fost folosit pentru prima dată tot de un francez, Baudelaire.

Da. Baudelaire însuși n‑a fost în America, la fel și Stendhal, de exemplu, care era totuşi fascinat de Lumea Nouă. Baudelaire a identificat spiritul modernităţii (faţă de care era sceptic) cu spectrul americanizării şi spiritul Americii. De regulă, oricine nu se simte acasă în modernitate, cum nu se simţea Baudelaire, oricine are o anumită problemă cu modernitatea tinde să atribuie modernităţii păcatele (reale sau imaginare) ale Americii. Astfel încât păcatele modernităţii (şi uneori ale Europei) sunt transferate Americii. Acum e evident că America reprezintă modernitatea, cu toate părţile ei bune şi rele, dar există și alte forme de modernitate, care nu sunt americane. Formele extreme nu se întâlnesc numai în America. Se întâlnesc, dacă vreţi, în Emiratele Arabe Unite, căci acolo s‑a clădit în câteva decenii o lume hipermodernă în mijlocul deşertului. Sau chiar în China. Deci modernitatea nu înseamnă neapărat America și e greșit să identificăm extremitatea modernităţii cu America.

„Nu pot să cred că o «dictatură luminată» e mai bună decât o democraţie”

M‑aș referi și la experienţa dumneavoastră ca cetăţean american. Locuiţi în America din 1993 și aș vrea să vă întreb: celebrul „vis american” este o realitate, o construcţie imagologică, știu eu, „marketizată” sau doar o utopie individuală, o utopie privatizată?

„Visul american” este un mit. Există o proporţie mare de oameni care trăiesc la limita sărăciei sau în condiţii modeste. Dar e un mit util și unul de care avem nevoie. De exemplu, când le predau Platon studenţilor mei din anul trei, vorbim despre „mitul metalelor” din Republica. Și mă întreb: există un echivalent al acestui mit în lumea de azi? Mi se răspunde întotdeauna: mitul american. Întreb de ce. „Pentru că e un mit în care credem, dar care nu are substanţă reală”. Sigur că există o anumită doză de realitate într‑o astfel de critică a „mitului american”. Pe de altă parte, așa cum spuneam înainte, acest mit a generat o anumită realitate, a făcut posibil progresul și chiar a creat mobilitate socială. Secolul XX a fost secolul puterii americane, după cum secolul al XIX‑lea a fost secolul afirmării Americii și al declinului Angliei.

 

Vorbeaţi chiar despre anumite „vârste” ale Americii, referindu‑vă la modul în care a fost percepută ea în secolele al XIX‑lea, XX…

În secolul al XVIII‑lea, America fusese percepută ca „trecutul Europei”. La început, toată lumea a fost America, a spus John Locke. După care, începând cu partea a doua a secolului al XVIII‑lea și în secolul al XIX‑lea, America a devenit „viitorul Europei”.

 

Și mitul se regăsește în toate aceste vârste ale Americii?

Mitul acesta s‑a regăsit mai ales la început, în 1800, în general. Dar s‑a regăsit din plin în secolul al XIX‑lea, mai ales după Războiul Civil. Și s‑a regăsit, cred eu, într‑o bună parte a secolului XX. Dar, cum spuneam, există astăzi un anumit cinism faţă de ceea ce reprezintă The Americam Dream, pentru că, mai ales în condiţiile actuale, se pune pe bună dreptate întrebarea cum e posibil să mai crezi în mitul american când societatea e divizată între „1% și 99%”, celebra metaforă a celor 1% în mâinile cărora se concentrează avuţia și, pe de altă parte, a celor 99% care muncesc fără să aibă posibilitatea de a urca vreodată în top. Oameni ca Steve Jobs sau Bill Gates n‑au venit totuşi din familii bogate. Nici magnatul din Nebraska, Warren Buffett, care este expresia cea mai bună a filosofiei lui Benjamin Franklin, un om care a investit cu chibzuinţă, a economisit, a respectat regulile morale. El este un extraordinar exemplu de caritate. Oamenii aceștia au intrat în „1%”, dar n‑au venit din „1%”. Deci există o reală mobilitate socială în pofida persistenţei unor mari inegalităţi economice. Unul dintre lucrurile greșite pe care spiritele de stânga le afirmă despre America e faptul că nu ar mai exista nici o mobilitate socială reală. Realitatea e însă alta: există aproape aceeași mobilitate socială ca acum patru decenii. Asta mi‑au confirmat‑o studenţii mei, cărora le‑am cerut la un examen să reactualizeze lecţiile lui Tocqueville. Întrebarea pe care le‑am pus‑o este: „Dacă Tocqueville ar veni în America astăzi, cum ar vedea‑o el?”. Le‑am propus zece concepte fundamentale din Democraţia în America și le‑am cerut să aleagă trei dintre ele și să facă o analiză comparativă între cum era atunci și cum e acum. Așa am aflat că, potrivit unor studii credibile, mobilitatea socială nu a scăzut, ci a rămas aproape constantă.

 

Ce s‑a schimbat, așadar, faţă de America pe care o descoperise Tocqueville?

America s‑a schimbat, totuşi, în ultimele trei decenii, pentru că a devenit mai inegalitară. Averea s‑a concentrat tot mai mult în mâinile bancherilor, a oamenilor care lucrează în marile bănci. Și acest lucru nu‑i normal într‑o societate în care banii nu exprimă totuși doar ceea ce se face pe Wall Street, ci exprimă ceea ce se face la nivelul inovaţiei antreprenoriale. America de astăzi are probleme serioase, dar există totuși un dinamism la nivelul societăţii ce rămâne vizibil şi astăzi, un dinamism necontrolat de guvernul de la Washington și care ţine de fapt de inventivitatea societăţii civile. Lumea dă exemplul Chinei ca un contraexemplu la America. Nu cunosc China, deci nu mă pot pronunţa în deplină cunoştinţă de cauză, dar prefer să rămân sceptic faţă de exemplul unei mari puteri care îngrădește constant accesul oamenilor la informaţie și la libertatea de expresie. Nu pot să cred că o „dictatură luminată” sau un regim autoritar „luminat” e mai bun decât o democraţie.

A consemnat Daniel Șandru

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe