Anticorpul Nimigean

Radu Vancu Publicat la: 24-02-2015

A apărut de curând, la Casa de Editură Max Blecher, integrala poeziei lui O. Nimigean (exceptând, firește, volumul recent de la Cartea Românească). Cum Nimigean e cunoscut de publicul larg mai ales ca prozatorul de mare forţă revelat în ultimii ani, credem că antologia aceasta ar putea funcţiona ca un eveniment reparatoriu, plasându‑l pe Nimigean acolo unde‑i este locul, adică printre cei mai buni patru‑cinci poeţi nouăzeciști. Ni s‑a părut că cel mai sigur mod de a ne verifica impresia este acela de a chestiona imaginea pe care o au despre poezia lui Nimigean generaţiile tinere; așa încât răspund anchetei noastre un poet (post)nouăzecist, un critic douămiist & doi poeţi post‑douămiiști (toţi excelenţi). Concluzia e unanimă: locul poetului Nimigean e unul central canonic. Să le ascultăm, așadar, argumentele.

Chris Tănăsescu

Se crede careva poet bun? Nu zic mare, că aia știu că ne credem toţi și fără să ne caute nimeni. Zic bun, înzestrat, „meseriaș”, care convinge prin faptul că știe și (re)descoperă perpetuu ce și cum, printr‑un talent și o expresivitate vibratilă, ce trec dincolo de mode, de generaţii, de manevre. Dacă da (și dacă nu), să deschidă o carte de‑a lui Nimigean, oricare, prima, ultima, romanele chiar, și să citească două‑trei pagini (asta dacă‑i în graba grabei, altfel n‑are cum s‑o mai lase din mână). Dacă se mai crede bun și după aia, dacă nu‑ncepe să se‑ntrebe înfricoșat ce naibii a reușit el sau o să reușească, înseamnă ori că nu știe să citească (strașnic poet, așadar) ori că autoînchipuirea și autismul genial au atins faza terminală (și atunci, alivoar lume, bun‑venit glorie eternă…).

Care e „secretul” lui O. Nimigean? Păi, cum zic, să‑i deschidem cartea – acum, că avem la îndemână operele complete, primele cinci volume adunate în colecţia nu‑ţi garantează nimeni nimic de la Max Blecher și noua apariţie, nanabozo, la Cartea Românească. O năucitoare și acaparantă avalanșă de forme, registre, stări și experimente ne învăluie imediat, nu într‑o paradă a îndemânării, ci dintr‑o sete fără saţiu de poetic (des)fiinţial sau final, într‑o căutare neobosită a cuvântului care ori va exprima adevărul, ori îl va da de gol în mod ultim și astfel se va aneantiza, prin rostire și (pe) sine(le).

Ăsta e secretul poetic al lui Nimigean, că e poet într‑adevăr. Că lucrează poezia întruna, că o gândește, o desface, reface, răsface și preface neîncetat. De aceea, și când nu face poezie, tot poezie face, iar atunci când o face, știe și să rămână cu un gând înafara și înaintea ei, își păstrează luciditatea și controlul mijloacelor și astfel e mereu relevant și seducător. El face poezie, noi trăncănim despre sau chiar în ea. Căci, pe când noi, ceilalţi, mai mici și pitici, umblăm cu soluţii ieftine și previzibile și ne umflăm în pene penibile, el, discret, chiar umil, lucrează cinstit și firesc, fiind deci imparabil.

Unde vedem această continuitate de „Scărar” la Nimigean? Ca la orice poet adevărat, în relaţia cu materialul (timpul și materialele, vorba lui Robert Hass, apud Traherne; acolo îl întâlnești pe poet). Nimigean are nu numai cel mai cinstit formalism de la 80‑iști inclusiv până azi – varietate maximă din raţiuni interne și justificare perfectă a alegerii formei prin rezultat –, dar și cea mai echilibrată dicţie poetică. Nu există pagină la Nimigean care să nu marcheze o înnoire a limbajului poetic sau o recuperare a unui cuvânt/expresii rare, dar totdeauna cu simţul măsurii, cu grijă faţă de cititor și exigenţă în același timp și cu o infailibilă ureche muzicală. Aici e ţesătura holografică și adevărul coral, „oloverul regal/ adus la Bizanţ de negustori pe furiș”.

Daniel Coman

Berryman, parcă, spunea că cei fără resurse interioare nu pot scrie. Sau nu pot scrie bine. Dar ce înseamnă să scrii bine? Estetul ar spune că, indiscutabil, forma prevalează; moralistul ar înclina spre ce. Ovidiu Nimigean ar acoperi corpusul unui poem cu straiele perfecte. Dacă e să căutăm un exemplu elocvent pentru cum se înfăţișează poezia poetului ieșean, l‑am găsi într‑o femeie gurmandă & gourmet a shoppingului. O femeie cu o minte plină de fler, dar și fleroasă, cu un ochi selectiv, care mereu alege mănușile perfecte pentru mâini. Ce vreau să spun e că Nimigean e un poet al stilului. Al stilurilor, de fapt. Al atmosferei. Mereu își așază poemul în cea mai bună formă, mereu alternează registre în căutarea soluţiei perfecte pentru atmosferă. Una care descum­pănește, melancolizează, doar „românașii grohăie melancolic/ dacă îi scarpini pe burtă”. Sentimentul care prevalează e unul autentic, însă cumva livresc: poemul e construit cu mult intertext, referinţe la situaţii și scene din mari romane, iar pendularea între registrele limbii pune faţă în faţă două tipuri ale aceleiași realităţi. Livrescul nu‑l face mai puţin autentic, poate doar mai ușor de înţeles (sau invers). Acaparează cititorul cu brio. Asta dacă și cititorul trage după el măcar o parte dintr‑o bibliotecă.

Revenind la stil, poemul e ba trist, melancolic – în genere –, ba (auto)ironic, ba parodiază, ba e un spaţiu al revoltei. Cert e că e unul în care poetul se simte cel mai bine, e spaţiul cel mai intim. Abia aici cel care scrie se dezvăluie cu adevărat, locul unde forma variată trădează conţinutul care e mereu același: imposibilitatea și încercarea de integrare și adaptare într‑un anumit grup. Patria apare – micro‑ și macrosemantic – ca un deziderat, iar sentimentul de alienare, de om lăsat pe dinafară e cel care se întinde peste toată opera poetică. Așadar varietatea stilistică este voită, fiecare volum este un proiect. Ipostaza de victimă este mereu prezentă și conștientizată, mai ales când poetul devine (auto)ironic și chiar cinic. Dualitatea asta este cumva contrară. Faptul de a fi victimă și victimizarea joacă în contrapartidă cu ipostaza unui dominator, care poate lua frâiele și care‑și poate persifla situaţia; care raţionează, ergo conști­entizează, ergo încearcă să împace diversitatea. Cu siguranţă că e­nanti­odromia e o dovadă de subtilitate scriitoricească…

Dragoş Varga

Mărturisesc din start: acesta este un exerciţiu de admiraţie. Literatura lui O. Nimigean, indiferent de genul abordat, în totalitatea ei, îmi pare a fi unul dintre cele mai semnificative „produse” culturale ale istoriei noastre postdecembriste. Integrala poeziei sale, recent apărută la Casa de Editură Max Blecher, nu‑ţi garantează nimeni nimic, precum și nanabozo, volumul publicat în 2014 la Cartea Românească, îmi reconfirmă deliciile, tensiunile și emoţiile de lectură pe care le resimţeam și în urmă cu ani buni când citeam pentru prima dată poeme de‑ale sale, circulând prin Sibiul universitar în foi xeroxate după primele sale volume, scrieri alese și week‑end printre mutanţi.

Dincolo de versatilitatea sa literară, de cultura uneori complexantă, de excelenta stăpânire a mijloacelor tehnice ale poeziei, O. Nimigean m‑a impresionat întotdeauna prin dimensiunea eticistă pe care nu ezită s‑o pună în valoare. Este probabil unul dintre puţinii scriitori români pentru care etica este implicită poeziei, nefiind însă ostentativ‑lozincardă, ci venind ca o continuare firească a unei existenţe asumate, derulate în același spirit. Motorul unor astfel de trăiri și atitudini este, într‑o societate atât de contor­sionată precum cea românească din ultimii șaizeci‑șaptezeci de ani, scârba. O citim explicit și în dedicaţia făcută în debutul volumului din 1993, „dedicat memoriei lui Călin Nemeș, erou al revoluţiei din 1989, mort de scârbă în 1993”, sau în paginile confesive și memoriale din volumul colectiv Cartea roz a comunismului, în polemicile deloc confortabile cu Luca Piţu, Nicolae Manolescu sau Eugen Uricariu, în refuzul de a se încartirui în instituţiile osificate ale Statului, fie ele culturale sau academice, sau, și mai apăsat, în poeme precum Zombiezon (Ţara lor) sau Nu, revolta nu a pierit:
„Mi‑e la fel de silă de gușile unsuroase de la prezidii. De porcii care se cred Dumnezeu. De primarii care‑ţi dau un cârnat și‑o bere. De băieţii finuţi care s‑au futut în cur cu Securitatea. De limbile puţind a căcat ale rezistenţilor prin cultură. De târlă. De ţaţe. De Patriarh. Dar nu vreau să plec nicăieri. Vreau să mă vindec de urticaria epifenomenelor. Cineva, mult umilul, trebuie să îi iubească”. Precum în finalul acestui poem, O. Nimigean are, mai întotdeauna, tandreţuri jucăușe și autoironice chiar și în cele mai cinice și sarcastice atitudini.

O. Nimigean este, cu certitudine, unul dintre cele bune exemple ale imaginii poetului ca anticorp într‑o societate bolnavă. Nu știm cât va vindeca, dar, cu literatura sa, pestilenţa este ceva mai suportabilă.

Vlad Pojoga

Pentru că, de fiecare dată când trebuie să vorbesc sau să scriu despre un poet, cel mai sincer și potrivit mi se pare să aduc în discuţie poezia lui prin poezia lui, acest text despre (cu) poezia lui O. Nimigean e un colaj compus (cu excepţia câtorva cuvinte de legătură) din versuri sau scurte fragmente scrise la un moment dat de el. Și ce‑am avea mai bun de făcut acum decât să‑l ascultăm?

Suntem aici pentru a vorbi despre vieţile noastre (care nici nu există), pentru a vedea dacă ele se ating se suprapun se preschimbă într‑o singură viaţă ce o pornește brusc în sus ca un balon cu heliu sau dacă forţa de a‑l aduce pe celălalt înăuntru, în ţara nimănui, între viaţă și moarte, cu oglinzile acoperite, cu lumina stinsă, cu ochii deschiși, e o mână care scrie. Cine nu se va pierde nu se va trezi veţi fi ademenit (cod 7483) veţi fi enervat (cod 2263) veţi fi mort (cod 2999).

Pentru totdeauna străin: Nimigean Ovidiu – asta aţi aflat – vă transcrie viaţa‑n versuri pe curat. Poet adevărat, ce știi tu: „dacă scriu îmi promiţi că în fiecare pasăre închisă cântecul se transformă în pași pași pași pași scări, doar pe pământ e seară, închid ochii, întorc spatele”.

Poezia scrisă e preistorie, de la acel vers putea să înceapă sau putea să se sfârșească, poezia nu te scoate din nevroza amniotică, tu să scrii altceva, tu să nu scrii nimic mai gol și mai puternic decât o sferă de magdeburg. Sunt poeţi fără nici o viaţă, fără nici un loc, tăcerea lor macină lucrurile, ei scriu dintr‑un punct de orbire aici fiecare cuvânt rostit aduce împotrivă vorbele, vorbele, vorbele, scrisul despre dansul pe apă al litiului sau despre craniul de aur al unei fete, cunoscătorii știu asta, singura justificare a autonegării – poezia, poezia scrisă e preistorie.

Ultimul contur respinge o parte vie, dureroasă, de celule și cuvinte, rânduri de la stânga la dreapta, de la dreapta la stânga, de jos în sus, de sus în jos și prinţilor călare le vin versurile în somn, iar timpul se confundă cu respiraţia și destramă poemul ecou cu ecou. Un scamator dintr‑o cutie imaginară cu sclipiri metalice să ridice un omuleţ de ceafă sau de urechi, aproape fericit aproape la pândă, dar nu e simplu, dar e imposibil și nu se întâmplă nimic nu se întâmplă nimic când încep să se repete.

Să te cufunzi în inimă tăcut, pentru că poezia îţi arde la sfârșit faţa într‑o sin­gu­rătate feerică și atroce. Dar nu‑ţi garantează nimeni nimic.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe