dansul în plasă
o femeie nu. o femeie nu corpul meu. dacă plângi n-o să mă
mai vezi niciodată – spune – și atinge vârful nasului cu
arătătorul – și ea nu știe dacă – și-și lasă capul, umărul și
genunchiul să atingă peretele. cei frumoși & puternici sunt
foarte bolnavi. și boala lor este dansatorul în plasă. și dansul
lor se face viața. dar o femeie nu, pentru că zâmbetul și
lacrimile îi scot pe oameni din minți. viața ei niciodată,
pentru că există organe învelite în foiță de aluminiu și linii
perfect trasate. dacă vorbește, totul începe să fie, și pasărea
cu inimă de tinichea, și creierul de silicon? n-a purtat
niciodată haine de carne, numai coroane care apasă,
coroane care nu sunt nici pentru umeri, nici pentru sâni,
nici pentru capul de copil al sexului. cineva i-a frecat ochii
cu vată de sticlă. cineva i-a îmbrățișat picioarele. când a fost
liniște, au fost rândunicile dinăuntru, și a spus, rândunicile
sunt șerpi dacă te uiți cum trebuie. mortul – și știe că e
mort – o sărută, morții au scuipatul rece, spune. mâine
sărutul va fi uitat, și uitat a fost ieri. cu simplitate începe:
piciorul care se rupe, și mobila căzută, apoi dansul în plasă și
în lumină. câștigă cine uită cel mai mult. cum te cheamă, pe
inima cui te-ai urcat? frica este o rochie de fluturi. nu vezi
dacă te uiți în apă. nu visa nimic, ți-ai putea auzi numele,
doar o femeie nu corpul meu. ai închis fiecare cameră, nici
fumul nu mai găsește drumul, și fumul știe că sus. ce e
numele tatuat pe încheietură? muchiile gemene care-ți sunt
inimă & semnul de ceață, norii albaștri. primești ploaie
pentru osul lipit. nimeni nu știe că se pleacă în grabă. nimeni
n-ascultă cauciucuri scârțâind între jumătăți de oameni.
noi
n-o să avem
o casă
&
n-o să creștem
un câine.
fericirea
este
paharul
gol
pe care
îl lasă,
când pleacă,
proprietarul
&
creditorul.
înghețăm
cum
vine
întunericul,
trăgătorii
ratează
în același
punct,
mândri de
consecvență.
staub
tristețea noastră pentru părțile încă sănătoase, și-apoi
transparența acestor zile când crinii sunt vaporașe prin
sânge, tristețea ca pasăre oarbă, și tu ești un mort din care
cresc rădăcini, am văzut râul născându-se, m-am gândit la
cerul tău și l-am urât, pământul a fost fertil numai când
mirosea, am stat printre aceleași lucruri pe care le-am numit,
a fost de parcă am smuls aripi, ce faci?, ce vrei să bei?, cât să
înghiți din creier?, dragostea ta cere ceva de mărimea unui
atom, dar invizibil, baloane roșii plutind, plec în tăcere și nu
e un lift cu oglinzi, cât plătesc pentru răspuns, cercurile se
fac dezastre mici, leagăne de copil, și golul e frumos, vorbesc
despre cădere și cineva merge la câțiva pași distanță, de
partea acestui om respirând foarte aproape trăiesc, și spun
fericire și puțin somn printre gheme de sfoară, și spun nume
simple ca pentru insecte, și blândețea nu-i un nou
instrument pentru îmblânzire, când sunt casă și nu ești
acasă, și memorez fețe & contururi câștigătoare, și-n zori
muzica spânzură în cap, un strat de gheață întinsă cât dorm,
și vântul, și raze cuminți sub linia orizontului, ce nu te ucide
continuă, când sângele e cald încă, steaguri de oameni care
renunță, cred cu mâinile și picioarele, mai aștept, amar o să
fie bun & pervers.
nu te speria
nu te speria, sila
vânătorului cu nările lipite
de pradă ți-e cunoscută –
nu te speria, ce ai văzut e
gravitația sub globul de
uraniu, scheletele sub zăpezi –
vii tot mai aproape –
violul se face tot pe furiș,
iar rânjetul alb,
o, rânjetul alb e al inimilor ferfeniță
al inimilor pure
cui m-ar auzi
i-aș spune că aici e o primăvară lungă. dacă ne-am ascuți
simțurile, am auzi insecte cărora niciodată să nu le nimerim
numele. limbajul s-a ridicat deasupra lumii; la fel s-au pierdut
insectele în termitiere, obiectele s-au adunat și au devenit
inutile, mici anotimpuri care n-au cotit-o înspre nimic. ne-am
făcut fotografii și, pentru că ne-am apărut minunați, am alergat
ca viezurii. cineva și-a vârât pumnul și a chiuretat zgârciuri și a
zis ceva despre suflet, toată treaba s-a petrecut înăuntru, ca-n
templele de sub nisip. sub soare, am așteptat. roșu care se face
galben care se face verde care se face galben care se face roșu.
totul trebuie să se fi derulat cu încetinitorul, de vreme ce viața e
la fel de frumoasă, iar jokerii funcționează în ambele sensuri.
și disperații, și ucigașii au fost blânzi, au crezut că-i așteaptă ceva
de
săvârșit.
black friday
mi-e greață de atingeri,
& degetele îmi aminteau cozile de pisică.
am desfăcut-o – am acoperit ochii copilului, &
n-ai fi putut fi mai gol & mai limpede. între picioarele ei,
am întrebat de câte ori i-ai spus că nu va veni dimineața.
tandrețea e bucata de carne crescută în
mijlocul măselei – și pe tine te dor mușchii când te trezești,
de parcă ai sta sus, sus de tot, și te-ai uita la prea multe lumini?
am înghițit scame, luând și lăsând, și lumea a trecut
fără să lase vreo urmă, iar în mulțimea noastră
n-a fost nici un erou, dar atâta fericire –
părul tuns la piele, zâmbet, &
rupi, & trebuie să iubești tare mult,
de vreme ce nici o femeie nu poate să spună
ca mine, suntem amândoi în întuneric.
nu-mi cere să-ți dau de mâncare,
noi nu putem fi hrăniți decât deodată.
cine a înnebunit primul?
tatăl cui e mai nebun
decât al nostru?
dansează
mergem împreună,
stai lângă mine, ia-mă de mână
(când nimic),
la orizont, pădurea
(haite de câini care ne-au arătat cum își sapă
adăpost sub pământ),
înaintăm și suntem fericiți, pădurea e înflorită
(ție nu ți-e frică de câini, ție nu ți-e frică,
iar demonii noștri dansează firesc împreună),
galben, violet, rozaliu,
apropiindu-ne, vedem
milioane de pungi de plastic
printre ramurile goale ale copacilor,
galbene, albastre, roșii, albe,
„a fost furtună”, îți spun,
„a fost furtună”, îmi răspunzi.
număr privat
suntem mai mari decât gura copilului,
numai buni să acoperim aceste spărturi.
prietenii vii au făcut totul repede & bine,
și cineva a plâns, însă foarte puțin, și dragostea
a fost frumoasă ca sângele în pantofii
prea mici, rana a fost aici dinainte,
noi ne-am născut pentru ea.
