Patriotic / Cangrenaj

Claudiu Komartin Publicat la: 24-02-2015

 

Patrioic

Iată patria mea.

Iată o națiune romanțioasă ca o fată bătrână.

Iată grânele ei, iată uzinele înfloritoare, iată-i aeroporturile și turnurile de

control,

iată dealurile, izvoarele, munții, iată locuințele oamenilor

și iată-i pe oameni în locuințele lor, veseli și încrezători în destinul lor.

Iată o țară ca un glob de sticlă în care au încăput toate acestea.

Dacă ai scutura globul, ai vedea imaginea răsturnându-se, caii

căzând de pe dealuri cu capul în jos, turlele sclipitoare înfigându-se în pământ.

Țara aceasta este o țară pe dos?

Cel care a spus asta va fi aspru pedepsit.

Țara aceasta pe care glandele o trădează atât de des.

Fie. Voi spune că îi aparțin și voi închide ochii.

Iată patria. Iată idealurile. Iată oamenii cu foarfecele lor de tuns iarba.

Cu roboții de bucătărie. Cu dezordinea și cu platfusul.

„Vă dați seama ce bine ne-am fi descurcat dacă am fi fost să spunem greci.”

În țara aceasta s-au inventat multe lucruri frumoase.

În țara aceasta s-au inventat două-trei lucruri utile.

În țara aceasta s-au inventat mereu scuze.

În țara aceasta ești pus adesea în situații fără ieșire.

Când mi se întâmplă, mă forțez să spun o glumă, fac un număr de jonglerie.

Credeți că ajută la ceva?

Iată o țară cu memoria vraiște ca a unui poet.

Iată pisica poetului.

În obiectiv intră lucruri la care nu te-ai aștepta, peisajul se modifică

la cea mai mică intervenție.

Țara aceasta a așteptat mereu să intervină cineva.

Țara aceasta a crezut că, dar realitatea a contrazis-o.

„Țara asta nu se va lecui niciodată”, mi-l amintesc spunând pe bunicul.

Sunt sigur că se baza pe ceva.

Iubesc țara aceasta și îmi iubesc limba maternă, iubesc acest accent

ce predispune la crize existențiale.

Iubesc țara aceasta cu melancolia ei, cu capul băgat în pământ,

țara aceasta unde apele-s repezi și fiarele nu se încruntă niciodată la oameni.

A fost o vreme în care aș fi vrut să scriu versuri direct pe timpan.

Aș fi primit bucuros titlul de cetățean de onoare al orașului Urlați.

Acum știu cât e de important să deosebești lucrurile folositoare

de cele nefolositoare.

Dacă ai un steag al tău, poți cel puțin să-l fâlfâi.

Cineva îmi vorbea despre voluptatea de a pierde bătăliile importante.

Țara aceasta are tot felul de voluptăți.

Țara aceasta își expune ciotul, se mândrește cu el, ți-l bagă în ochi.

Îngerași de ghips roz ciobiți, aramă coclită.

Se simte în aer apropierea furtunii.

Ar trebui să strângem scaunele de răchită de pe terasă.

De pe terasă nu se văd munții și nu se aude marea,

doar gardul culcat de vânt, câinii rezemați de o baracă muncitorească,

foșnetul de răchită subțire al patriei mele...............................................

Cangrenaj

Poate că, în ciuda aparențelor, Pământul este locuibil.

Întreabă rachetele cu rază lungă – or să rânjească

la tine ca la un prost,

– muniția e-n surplus, bancherii s-au îngrășat din nou

peste măsură – nu îmi vorbi despre suflet, suflet

au și cei ce își poartă bocancii pe dinăuntru – și știu să

lovească la timp.

Nu mă voi putea lua la întrecere cu băiețandrul

surprins de cameră târând prin praf mitraliera

tatălui său ciopârțit de mercenarii din nord.

[O știre anunța că într-o mănăstire de la frontieră

călugărițele au căsăpit refugiații prea zgomotoși,

iar apoi s-au mâncat între ele…]

„Păzește-te de om, dușmanul natural al omului”

îmi repetam, mergând pe stradă,

sau „Nici ieste șagă a scrie ocară vécinică unui neam” – așa,

în gura mare –, și altele asemenea, pentru că uneori

omul tulburat găsește sprijin în astfel de vorbe – când

simte respirația infectă a aproapelui, damful de sânge

stricat; când îi e băgată lampa în ochi; când

i se deșurubează genunchii și îi sunt umilite mâinile.

Pentru că aproapele este crud și stupid (!)

și nu dorește decât să-i semene cât mai mult

zeului său, Tezcatlipoca.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe