Presa timpului. Literatura ca formă de viaţă. Sau cum răspundem haosului

Radu Vancu Publicat la: 24-02-2015

Observator cultural, nr. 725

În numărul din 6 iunie a.c., Ovidiu Șimonca îi ia un excelent interviu scriitoarei poloneze Małgorzata Rejmer, căreia tocmai i-a apărut la Polirom, în colecţia „Ego-grafii” și în traducerea Luizei Săvescu, o carte numită București. Praf și sânge. Titlul e într-adevăr cam gotic, dar descrierile Bucureștiului, așa cum apar ele în interviu & în pasajele citate în întrebările lui O.Ș., sunt remarcabil de nuanţate & plastice: „Pentru mine, Bucureștiul este visceral, instinctiv și ilogic. Este ca o apă ce fierbe sau ca un talaz, agitat și tulburat”. Altundeva: „Piaţa Unirii urlă cu furie Asia; Calea Victoriei – Paris și eleganţa printre noroaie. Este însă suficient să mergi mai mult pe străzile lăturalnice și dintr-odată apare satul: trei femei cu basmale și puradei, câini vagabonzi umblă prin curtea bisericii, găini ciugulesc în praful drumului. Orașul capitulează în faţa periferiei, frunţile zgârie-norilor se apleacă spre pământ”. Și, în fine: „Este un București al paradoxurilor, al ambivalenţelor. În centru, Bucureștiul este urbanizat, dar și plin de încordare, de tensiune, de vociferări. La periferie, este un sat. Primele mele experienţe au fost uimiri continue. De la început am rezonat cu Bucureștiul și am simţit că-mi răspunde la anumite întrebări, că pot răspunde haosului. Și am rezonat cu frumuseţea Bucureștiului”. De fapt, un non-bucureștean ca subsemnatul constată, fără prea mare surprindere, că descrierea aceasta a Bucureștiului se aplică fără rest cam oricărui peisaj urban autohton. Concluzia e simplă: nu doar Małgorzata Rejmer în București, ci toţi cei care trăim în România urbană suntem nevoiţi să putem „răspunde haosului”. Nevoie care e și un destin, în fond.

Infinitezimal, nr. 3/2014;

Poesis internaţional, nr. 1 (13)/2014;

Verso, nr. 1 (108)/2014

Ce înseamnă, totuși, omul potrivit la locul potrivit! De când îl conduce Gavril Ţărmure, Centrul Judeţean pentru Cultură Bistriţa-Năsăud sprijină financiar editarea a nu mai puţin de trei reviste culturale: Infinitezimal (condusă de Sebastian-Vlad Popa), Verso (cu Luigi Bambulea ca redactor-șef) și Poesis internaţional (intrată în al patrulea an de existenţă, sub conducerea lui Claudiu Komartin). E vorba, glumind și nu prea, de trei superlative: cea mai găligană revistă culturală autohtonă (Infinitezimal apare în format A2, și încă în două fascicule! Sigur, formatul & titlul ilustrează o variantă cratyliană & oximoronică a ironiei), cea mai mignonă (formatul nou al lui Verso e cam cât un caiet), cea mai rubensiană (Poesis internaţional se duce binișor spre două sute de pagini). Iar când spun că nu prea glumesc, e pentru că revistele sunt superlative și în conţinut: Infinitezimal și Verso au o substanţială bosă teoretică, susţinută de colaboratori pe măsură & de o deschidere internaţională remarcabilă – Infinitezimal dedică pagini consistente prozei franceze contemporane (Sorj Chalandon, Pierre Lemaître), iar colegiul de redacţie de la Verso, de pildă, numără personalităţi de primă mână de la (dacă am numărat bine) vreo șase universităţi americane, franceze și elveţiene de prestigiu superlativ. Cât despre Poesis internaţional, revista condusă de Claudiu Komartin, face, ca de obicei, un serviciu extraordinar poeziei române, traducând cei mai buni poeţi contemporani din vreo zece-cincisprezece limbi. S-a mai spus, o repet și eu aici: Poesis internaţional e un fel de Secolul 20 axat (aproape) exclusiv pe poezia universală contemporană. Mie mi se pare că seamănă, ca tip de proiect, și cu Agora, revista de poezie în cinci limbi scoasă în 1947 de Ion Caraion și Virgil Ierunca și interzisă imediat după primul număr; Poesis internaţional e, cred, nepoata Agorei în vremuri, totuși, ceva mai prietenoasă cu poeţii. Iată, așadar, că, atunci când toată lumea clamează moarte presei scrise (y compris a celei literare), un bun manager precum Gavril Ţărmure face posibilă apariţia a trei reviste excelente deodată. Adeverind nu doar că toate lucrurile bune sunt trei, dar și că omul sfinţește locul.

Convorbiri literare, nr. 5/2014

În numărul pe mai, Adrian Tudurachi semnează un amplu text, intitulat „Pentru o istorie a memoriei literare”, al cărui final îl reproduc aici: „Numai în măsura în care studiile literare se dovedesc capabile să înţeleagă acest proces prin care literatura e neîncetat «copiată» în viaţă, ele merită să ocupe un loc în economia contemporană a cunoașterii. De aceea, o istorie literară bazată pe memorie nu poate fi inocentă – și nici nu trebuie să fie”. Urmăresc de ceva vreme cu mare atenţie rubrica lui A.T. din Convorbiri, ca și toate manifestările lui publicistice & publice, fiindcă găsesc remarcabilă încrederea acestui teoretician atât de informat în literatură ca formă de viaţă. (A și susţinut recent o conferinţă la Iași pe această temă.) Germinând atenţia maniacală a lui Adrian Marino pentru bibliografia occidentală la zi cu pasiunea pentru adevărul & viaţa literaturii a lui Lucian Raicu (implauzibilă combinaţie, știu!), A.T. îmi pare unul dintre cei mai consistenţi critici din generaţia încă tânără. Sigur că, întrucât nu a ţinut cronică literară, nu a intrat în jocurile de strategie ale breslei; însă am convingerea că de la el vor veni câteva dintre cele mai substanţiale cărţi ale generaţiei sale. Care generaţie, de altfel, atinge excelenţa mai ales în poezie & critică; proza e, încă, subreprezentată. Însă asta e altă discuţie, pentru altă presă a altui Timp.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe