Linia directoare Andrei Bodiu

Caius DobrescuSimona PopescuAdrian Lăcătuş Publicat la: 24-02-2015

Acum, la mai bine de două decenii de la eclozarea generaţiei ’90, liniile ei directoare (sau chiar poeticile ei) încep să fie din ce în ce mai discernabile. Nouăzecismul poetic reiese categoric mai divers şi mai consistent decât le apărea unor critici grăbiţi. Cum vedeţi, în contextul propriei generaţii, poezia lui Andrei Bodiu? Dar în contextul mai larg al poeziei române postcomuniste?

Ne-am obișnuit să credem că omul politic nu este nimic altceva decât profesionistul, expertul domeniului. La rigoare, instrumentul unor pasiuni și interese mult mai mari decât el.

Dar un adevărat om politic nu exercită necesarmente vreo funcţie publică identificabilă formal ca „politică”. Un adevărat om politic este cel pentru care propria idee de ordine e înrădăcinată în experienţa cu sine însuși. Adică într-un efort continuu de atenţie, discernământ și căutare a echilibrului. De asigurare a dreptei măsuri dintre pasiune și responsabilitate, dintre îndrăzneală și prudenţă. Dintre valori care par egal de importante, de vitale, dar care în nici un chip nu se armonizează feeric de la sine.

Un adevărat om politic, un om politic în esenţa lui, în condiţia lui, este cel capabil să ţină în balanţă percepţia cea mai intimă a riscurilor, a fragilităţii generale a tot ce iubim și este important pentru noi, și intuiţia oportunităţii, care merge de la posibilităţile de protejare a vulnerabilităţii și de la îmbunătăţire a condiţiilor noastre celor mai concrete de viaţă până la sesizarea a ceea ce este miraculos, numinos, în jurul nostru.

Politic, în sensul esenţial, este așadar omul capabil de autoguvernare, care oferă un exemplu viu (nu se poate sublinia îndeajuns: viu) de autoconţinere. Este omul capabil să-și păstreze tonusul emoţional (tonusul, nu delirul isteric sau euforic) în durata lungă, adeseori monotonă și istovitoare a vieţii. Este omul implicat în menţinerea, în regenerarea continuă și migăloasă a frontierei dintre ordine și haos, dintre civilizaţie și barbarie. Este omul care întreţine, prin fiinţa lui, prin modul în care acţionează, gândește sau pur și simplu respiră, idealul nobleţei personale. Un ideal fără de care nu e sigur că o societate nu poate exista, dar e aproape sigur că nu merită să existe.

În lumea noastră antipatetică, nobleţea a devenit difuză, implicită, adică aproape imposibil de articulat. Tocmai de aceea literatura și mai ales poezia este mediul predilect pentru a o proteja, împrumutându-i puterea simbolului și sugestiei. Sfera poetică în care este prezervat idealul nobleţei reprezintă patul germinativ din care se hrănește civilizaţia libertăţilor democratice. Cu adevărat politic este omul care, prin prezenţa lui tăcută, dar iradiantă, este de natură să restaureze încrederea – o valoare esenţială pentru orice regim al libertăţii.

Un astfel de om, mai mare decât viaţa prin tenacitate și demnitate, mai politic prin poezia lui decât o armată de „profesioniști” și „experţi”, a fost, fără umbră de îndoială, Andrei Bodiu.

Simona Popescu 

Oare acum, la două decenii de la „eclozarea generaţiei ’90”, „liniile ei directoare (sau chiar poeticile ei) încep să fie din ce în ce mai discernabile”? Care or fi „liniile directoare” după 20 de ani? Cât de „discernabile”? De-a lungul timpului, am văzut cum încercau să le traseze unii, alţii, participanţi la traficul literar, după gustul lor (dubios!). Așadar „nouăzecismul poetic” reiese „categoric mai divers și mai consistent”? În ce fel?

Între noi fie vorba, n-a prea fost o generaţie, n-au avut oamenii legături între ei, spre deosebire de optzeciști sau chiar de douămiiști, care, fără să aibă o ideologie, au avut un soi de solidaritate, s-au promovat și susţinut reciproc. Ce pot să spun acum e că, înainte de ’90, voiau unii să creeze (fie și artificial) o generaţie care să se opună optzecismului cu orice preţ – și eram câţiva (noi patru, eu, Andrei, Caius și Marius – Grupul de la Brașov, cum eram numiţi) care nu voiam să ne opunem (ca generaţie? care generaţie?) pur și simplu optzecismului doar ca să intrăm/generăm într-o/o generaţie (’90) de adunătură. Pe de altă parte, aveam rezervele noastre faţă de unii dintre optzeciști, faţă de direcţia „sclipicioasă” sau faţă de cea prea „(tardo)modernistă”. Nici faruri, vitrine, dar nici parabole, expresionisme abstracte și lirisme neoșaizeciste! Așa gândeam. Cei cu care simţeam o totală solidaritate, dincolo de mode și generaţii, erau poeţii de limbă germană din Vânt potrivit până la tare (după zeci de ani văd că au început să fie redescoperiţi!) – și câţiva poeţi tineri pe vremea aia, ca, să zicem, mai ales Alexandru Mușina sau Romulus Bucur. Tranșanţa nemţilor, ironia lui Sandu și candoarea lui Romi, iată… visul! Nu că nu i-am fi preţuit pe alţii, obiectiv vorbind, la fel de mult, dar noi eram ca sensibilitate și ca direcţie, subiectiv vorbind, pe linia celor pomeniţi mai sus: pentru, adică, o poezie a realităţii „pe bune”, așa cum era ea – cenușie, oprimantă/deprimantă –, în care noi trăiam ca martori și, în același timp, ca apărători ai adevăratei vieţi (în ciuda a tot și a toate!).

Nu cred că a scris cineva corect până la capăt despre vreunul dintre noi, pentru că mai toţi (toţi!) au ignorat contextul sau l-au uitat. Ba chiar, dând întâmplător acum câţiva ani peste o cronică la Oameni obosiţi, mi s-a strâns inima citind: „Cu potenţialul unui poet remarcabil (dintre aceia ce lasă o urmă adâncă într-o generaţie, dacă nu într-o literatură), el pare că se reţine, pentru a nu păși cumva alături de calea «tranzitivă» a grupului de la Brașov. Poezia nu se face însă în grup, ci numai pe cont propriu”. Grup? După ’90, cred că ne-am mai văzut toţi patru de trei ori. Calea „tranzitivă”? Pe vremea aia era, din punctul nostru de vedere, singura de urmat, o opţiune și etică, nu doar estetică. Ce îi mai reproșa cronicarul lui Andrei? Că „evadează într-o poezie «tranzitivă», aproape descriptivă, în care se plânge versificat” și că, vai!, „contemplatorul lui Jan Fabre își traversează și înregistrează lumea lui, văzând-o la firul ierbii ori pe linia spartă a trotuarului – nu prin niște metafore obsedante, insolite, dar unificatoare”.

Da, poezia noastră – cel mai mult a lui Andrei – a fost tranzitivă (fără ghilimele), aproape descriptivă, opusă metaforelor „obsedante”, „insolite” (cu ghilimele). (Despre insolitare și imagini unificatoare vorbim când vom avea spaţiu mai mult!) Lui Andrei, discursul poetic transparent, tranzitiv, opus lumii mincinoase în care trăiam (inclusiv cea literară, împodobită cu metafore „obsedante”) îi ieșea cel mai bine. Și încă ceva! În poezia lui nu se „plânge versificat” (asta o fac „liricii” de pe la noi, „expresioniștii” – iar cu ghilimele de rigoare! – de ieri și de azi). În poezia lui se constată! Pur și simplu! Și se folosește umorul tranșant, dacă pot spune așa. Tăietura umorului împotriva plânsului (care e mut, interior, de neafișat)!

În sfârșit, nu cred că știa cronicarul cine e Jan Fabre. Dacă ar fi știut, și-ar fi oprit impulsul ironic prin care Andrei e văzut ca fiind „contemplatorul lui Jan Fabre”. Fabre e un obsedat de moarte, deci Andrei, pe cale de consecinţă, ar fi chiar… „contemplatorul morţii” – și era (poate nu contemplator, dar un observator), fără nici o urmă de ironie, de data asta.

Adaug acum despre Andrei ce spuneam în 2000, când, fără să se facă vreo anchetă despre nouăzecism, din punctul meu de vedere, el reprezenta cu adevărat o… direcţie: „«Adeseori/ Culcat,/ Notez/ Al lumii zvon», nota Bacovia. Ce altceva sunt poeziile lui Andrei Bodiu decât o înregistrare de lucruri care doar trebuie privite, nimic mai mult. Al lumii zvon… Dramatic! Nu cunosc în literatura română actuală o poezie mai opusă […] simbolisticii greoaie, cerebralităţii căznite și abstracţionismului uzat al altor predecesori. […] Poezia lui este una de pură notaţie, transparentă, opusă caligrafiei. El propune «studii» «pe viaţă și pe moarte», studii pe care le face nu ca un poet obișnuit […], ci mai degrabă cu obiectivitatea omului de știinţă care adună eșantioane. Nu orientează semnificaţia (spre mitic, simbolic etc.), ci prezintă «probe», iar «probele» vorbesc de la sine. Dacă poetul obișnuit lucrează adesea cu mecanisme de iluzionare, Bodiu pune în mișcare mecanismele deziluzionării”.

Așadar, dincolo de generaţii și de postmodernism sau ce i-o urma, eu văd în Andrei Bodiu un poet cu adevărat puternic, autentic (așa a fost de la bun început!), din aceia care… lasă o urmă adâncă în literatură (ca să-i răspund cronicarului).

Adrian Lăcătuş

Pentru mine, poezia lui Andrei Bodiu are prea puţin de a face cu nouăzecismul poetic românesc, care oricum este mai puţin consistent și interesant decât poezia generaţiilor anterioare (’60, ’70, ’80) sau posterioare (2000 și post-2000). Începutul ei e legat de Grupul de la Brașov (format împreună cu Simona Popescu, Caius Dobrescu și Marius Oprea, sub influenţa directă a lui Alexandru Mușina). Dacă dorim să discutăm în termeni de generaţii literare, trebuie observat că acest grup a fost unul foarte precoce, citind în Cenaclul de luni în 1982, când Andrei Bodiu și ceilalţi aveau cam 17 ani. (Chiar și solidarităţile lui intelectuale, civice sau politice de mai târziu s-au îndreptat mai degrabă spre poziţiile sau proiectele unor optzeciști din nucleul mai dur și mai activ.) Tot în 1982 apărea și Vânt potrivit până la tare și, deși ei umblau oricum pe lângă cei mai radicali dintre poeţii generaţiei ’80, lectura acestei antologii a fost pentru ei importantă, poate mai mult decât pentru oricare alţi poeţi români. Le-a arătat că se poate scrie și publica în România o poezie directă despre realitatea cotidiană, societate, tinereţe, familie, ipocrizie, că poezia nu trebuie să meargă pe linii trasate sau să se aplece asupra ei însăși. Din nou, asta fusese și una dintre lecţiile lui Mușina: dacă poezia nu vorbește despre aici și acum, atunci e o artă moartă. În anii aceia, acești tineri „iubeau poezia de-ţi era/ mai mare mila”, cum scria același Mușina într-un poem din Album duminical. Poezia lor era condiţia supravieţuirii morale și intelectuale, modul de a aranja cumva absurdul din jur și de a încerca să iei o poziţie faţă de el, fără consolări, strategii și simulacre, fără transfigurări, viziuni și alegorii. Probabil că singurul pentru care lucrurile au rămas la fel și după ce lumea s-a mai schimbat, singurul pentru care poezia, practicată în același mod, în aceeași formulă restrânsă și „săracă”, nu a putut fi substituită cu altceva, nu pentru că omul nu ar fi scris și făcut și altceva, ba dimpotrivă, a fost Andrei Bodiu (ceilalţi au mizat și pe proză, sau pe proza de idei, sau pe pasiuni în viaţa publică). Pentru el, cartea de poezie era semnul vital decisiv: o lucra încet, poem cu poem, nu se grăbea, nu aprecia poeţii care publicau des, își fixase cadenţa minimă la cel puţin cinci ani, nu avea nimic de demonstrat (deși îi plăceau lecturile colective, de multe ori organizate chiar de el). Oricum, confruntarea care conta cel mai mult nu era cu cineva din afară. La el cred că era vorba mereu despre aceeași fidelitate, aceeași emoţie, aceeași intransigenţă a tăieturii și chiar aceeași bucurie poate, investite în poezie, ca la început. Generaţiile se consumă pentru că experienţa comună care îi leagă pe membrii lor se erodează ori se diversifică. Andrei Bodiu este unul dintre poeţii a căror artă nu e doar reactivă și de aceea poezia lui, atât de „contemporană” totuși, nu e poezia unei generaţii.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe