Mircea Ivănescu în lectura poeților

Șerban Foarță Publicat la: 24-02-2015

În legătură cu Mircea Ivănescu, mi-am adus brusc aminte ieri, la deșteptare, ce spune Borges despre a scrie vs a citi: „A citi este o activitate ulterioară aceleia de a scrie: mai resemnată, mai politicoasă, mai intelectuală”.

Cred că asta a cam fost, în viaţă și în poezie, Mircea Ivănescu, dragul nostru dispărut: MAI RESEMNAT, MAI POLITICOS, MAI INTELECTUAL!

Aș prefera să particip la anchetă cu acest text (fragmentul despre Mircea Ivănescu dintr-un Luceafăr de la finele lui 1968) în vârstă de 46 ani:

Nu atât pudoarea, de propria sentimentalitate, cât neîncrederea în poezie este cea care-l face pe Mircea Ivănescu să-și convertească Versurile într-un tulburător ceremonial al amânării. Spuneam odată că poezia lui amintește de bacovianul „Voi scrie un vers, când voi fi liniștit…” Și, într-adevăr, toată această poezie nu e decât o lungă frază dilatorie, una în care poezia e invocată, evocată, revocată, înainte de a fi scrisă. E un refuz al poeziei, aidoma refuzului de a te naște, o nostalgie a increatului… Nu dispreţul de o anume manieră (tradiţională) de a face poezie, ceea ce, îndeobște, duce la anti-poezie, dar neîncrederea în Poezia însăși, și poate spaima de aceasta, iată mobilul versurilor lui Mircea Ivănescu. Rezultatul este meta-poetic. Și toată această lecţie de rafinament și artă se convertește treptat într-o „critică a existenţei”. Ne așteptam să dăm de-un intimist, de-un umorist, cu refularea marelui gest liric… Mircea Ivănescu e mult mai aparte. Și, pentru el, a „discuta” condiţia poeziei devine totuna cu-a pune în discuţie condiţia umană…

Ovidiu Nimigean

E nefericită sintagma lui M.C. Avem nu atât o judecată critică, cât orientarea puterii simbolice spre interesul unei ideologii literare. Vezi, în același sens, și „Marele poet al erei postbelice”, articol în care Caius Dobrescu își pierde bunătate de umor și îl pedepsește pe M.I. cu funcţia (nici măcar cu titlul) de „cel mai mare poet român al epocii postbelice” (asta pentru că tot ne-am săturat de hagiografii…), punându-l într-un contrast violent și strivitor cu restul lumii literare. Ce ne facem cu Dimov, cu Gellu Naum, pentru a-i numi, ca să nu supăr pe nimeni, doar pe doi, și mari, și influenţi, și „avansaţi teoretic” poeţi plecaţi dintre noi? Nu cred că M.I. va fi gustat sau ar fi gustat asemenea instrumentări. Știm, din convorbirea cu Gabriel Liiceanu, că se considera mai degrabă o… gogoșneaţă. O gogolșneaţă, aș reformula. El, akakievicianul, aparent neînsemnatul copist și scholiast (care-i cerea teme lirice lui Ion Drăgănoiu)…

Poezia lui M.I. contrazice – cu înscenări adeseori bufone – imaginile de Épinal, pozele, ideile primite despre poezie, punând la lucru un ingenium à rebours, hiperalimentat livresc, dar ancorat ontologic. Marele poet ne apare sub chipul neglorios al lui Prufock, al unui Bacovia confundabil cu funcţionarul kafkian sau cu omul fără însușiri al lui Musil (filtrând autori traduși de M.I.). De la Joyce (tradus, de asemenea) a învăţat lecţia livrescului absorbit în fluxul conștiinţei. Iar Proust rămâne o prezenţă indirectă în tema recurentă a timpului – pierdut, căutat, regăsit în nesigure, hudimesniliene epifanii –, acel Proust neostentativ, care a deprins din pânzele lui Chardin să fie sensibil la transfigurarea domesticului și a banalului. M.I. vrea să ne convingă – de fapt, nu vrea, se întâmplă de la sine – că poetul nu are nevoie de ingenium decât ca să-l deconstruiască, să-l submineze, să-l persifleze. Numai că, deconstruindu-l, îl și răzbună, deoarece arta și lumea dezvrăjite astfel ne apropie de întâlnirea cu miracolul realului, adevăratul – înspăimântătorul, abisalul – miracol. Drumul într-acolo va fi străbătut contre cœur, sub mască ludică, autoironic, disimulând (din pudoare? din frică? ambele) o gravitate consubstanţială, de ordinul existenţialilor „Banda mnezică” M.I(versuripoesiipoemealteversurialtepoemepoemaltepoesiipoesiinouăpoemenouăaltepoemenouăversurivechi nouăpoemevechinouăaceleașiversuri), „acest uriaș poem ambiental”, cum inspirat afirmă de data aceasta Mircea Cărtărescu, deprozodizatul (chiar și în sonete) flux (a)fonic (de poetică olsoniană), „modurile moi”, redundante, înecăcioase („să nu poţi să vrei să mai închizi portiera” – sic!), amânarea predicaţiilor tari semnifică un refuz al etalării, reticenţă, retragere, păstrare în penumbra „luminii zodiacale” (să ne reamintim: o lumină a prafului cosmic, nu una sofianică, angelismul prerafaelit rămânând apanajul evanescentului „personaj feminin”) sau chiar în umbră sau poate chiar în beznă. Fiinţa se lasă greu, am reţinut de la Heraclit și Heidegger. O confirmă M.I. Prin lenta derivă a textului (o, voi, cratime, o, voi, paranteze, o, voi, digresiuni!), printr-o Gerede diversionistă, poezia lui se încarcă de autenticitate, de „spaimă și cutremur”. Fără nimic emfatic, fără note false, pur și simplu. Ceea ce iniţial dădea impresia de vorbărie trenantă se electrizează existenţial, devine o voce lirică insinuantă, tot mai acaparatoare, care dă dependenţă. Ca să mă reapropii de întrebările anchetei: mă crispează termeni atât de agresivi, precum „autoritate” și „influenţă”, puși alături de poezia lui M.I., o poezie care… nu face politică, nici măcar literară. Dar, fiind atât de bună, inevitabil își păstrează și autoritatea, și influenţa. Dau trei nume de „ivănescieni” incontestabili, din trei generaţii succesive: Iustin Panţa, Radu Vancu, Daniel Coman. În fine, scrisul meu dialoghează fără preget cu poezia lui M.I., iar faptul că nu sare în ochi mă face să-mi închipui că e un dialog reușit.

Claudiu Komartin

E cunoscută expresia generalului Berthelot, ajuns în octombrie 1916 în România: „sunteţi admirabil de dezorganizaţi”, vorbe confirmate, din câte-mi aduc aminte, printr-o expresie aparent mai neutră, de către mareșalul Mackenzen – realitate pe care cel mai probabil că ar reconfirma-o astăzi orice căpitănaș din Iowa ajuns la Deveselu. Un fel de abrambureală voioasă a domnit multă vreme și în literatura română, deranjată întru câtva doar de spiritul pătrunzător, imensa curiozitate și puterea de muncă a lui Eminescu. Nu-i vorbă, poezia românească a mai cunoscut, în faza sa modernistă, câteva figuri cu totul deosebite, de poeţi capabili și de reflecţie – sau poate de impunerea unui anumit tip de prezenţă consubstanţială operei poetice – asupra propriului scris – din interiorul acestuia –, însă intelectualii de rasă precum Blaga, Pillat sau Philippide par să fi fost – chiar și într-o epocă de mari deschideri și de vitalitate culturală dezlănţuită – mai curând niște excepţii. Pentru că, trebuie spus, la fel ca armata, și poezia acestor ţinuturi (intuiesc în propoziţia aceasta un bruiaj nichitastănescian, dar să trecem) e, în istoria sa relativ scurtă, destul de puţin îndreptată spre un tip de investigare culturală pe care au impus-o, deopotrivă ca model de lucru și ca tipar existenţial, de-abia reprezentanţii de primă mână ai celui de-al doilea val ’60-ist.

Dacă astăzi nu mai sunt privilegiate (cel puţin în cercurile de cunoscători și oameni cu o cultură ceva mai întinsă) inspiraţia și geniul în defavoarea rigorii, a culturii solide, a disciplinei intelectuale, dacă poeţii cu ochii la stele și informaţie culturală culeasă alandala nu mai sunt role models în literatura noastră, îi suntem îndatoraţi lui Mircea Ivănescu. Cu el și Matei Călinescu, pe de o parte, cu prozatorii „Școlii de la Târgoviște”, dar și cu „oniricii”, literatura română a intrat într-o altă vârstă istorică. Însă, trezindu-se între deceniile 7 și 8 cu norocul nesperat de a avea un gonfalonier al postmodernităţii în fruntea oștii, establishmentul literar de la noi n-a prea avut ochi pentru M.I. (cum nici pentru Dimov sau Mazilescu, poeţi care sunt acum, pentru cei mai mulţi dintre noi, repere incontestabile ale poeziei din ultimii cincizeci de ani). Nu contrazic deloc prin asta evidenţa că despre poezia meivănesciană au scris cei mai buni critici de poezie din România, de la Negoiţescu la Cistelecan sau, de ce nu, Vancu – ce folos dacă nu i-au așezat N. Manolescu și E. Simion laurii pe frunte și hlamida pe umeri, ca lui Nichita Stănescu sau Anei Blandiana… Maximul acceptabil pentru vârfurile de lance și strategii momentului literar ’60-ist a fost admiterea în prim-plan a lui Marin Sorescu – în mod ironic, atât de preţuit de doamna Stela, căreia îi sunt dedicate toate cărţile lui M.I.

Neînregistrând (sau făcând-o cu așa de mare întârziere) influenţa – în primul rând de natură tehnică, deși aș putea zice estetică – a poeziei șterse, prozaice, banale a lui M.I., o literatură prea cursivă și plină de digresiuni, care de la un moment dat încolo poate fi descifrată ca un comentariu neîntrerupt asupra literaturii, oștirea literară.ro a eșuat încă o dată, strategic, să intre în rând cu lumea (occidentală, să spunem). Ar fi fost și greu să considere central și de primă importanţă un discurs modulat straniu, aparent cu totul antipoetic, dar care sună și astăzi foarte actual, proaspăt & inspirator. O poezie din care pot trage folos, după două-trei generaţii, poeţii tineri în căutarea unei dicţii din care să poată fura meserie e lucru rar și valorează enorm – chiar și pentru cei cu o structură sufletească neasemănătoare.

M. Ivănescu este unul dintre acei maeștri care fac școală cu cititorii dornici să-i însoţească – și o fac fără să dea niciodată impresia că și-ar drege vocea, că și-ar umfla plămânii, că s-ar da deștepţi. De altfel, o dovedește arta digresiunii, perfect stăpânită în poezia aceasta: ce altceva sunt atât de frecventele linii de pauză din textele lui Ivănescu, dacă nu marca unui discurs de eschivă, evaziv și subtil, cu o sumedenie de paranteze și mișcări secundare, de intercalări și elipse – o muzică în absenţa instrumentelor cu care eram obișnuiţi să se facă muzică…

Pagini coordonate de Radu Vancu

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe