Presa timpului

Radu Vancu Publicat la: 24-02-2015

Andrei Bodiu (1965‑2014).

Despre solidaritate

Pe 3 aprilie, un infarct l‑a ucis pe Andrei Bodiu la nici 49 de ani. Unda de șoc a veștii a fost teribilă. Dintre evocările numeroase semnate de prieteni și colegi din breaslă, reţinem aici două. Mai întâi, cea a lui Vladimir Tismăneanu, care scria în articolul „Știa să râdă, știa să fie trist. Frumuseţea lui Andrei Bodiu” (Contributors, 6 aprilie): „A fost, neîndoios, un mare scriitor, un spirit nobil, un făuritor de nestemate și un căutător a ceea ce Boris Pasternak numea «esenţa drumului ascuns». […] Avea un imens umor, privi­rea‑i însă sugera mistuitoare melancolii, tristeţi albastre”.

Cealaltă îi aparţine lui Angelo Mitchievici și se numește „Andrei Bodiu – un gând” (LaPunkt, 5 aprilie): „Nu îmi pot concepe prietenii morţi, iar dacă în cazul lui Sandu Mușina dispariţia acestuia mi s‑a părut neverosimilă ca un număr de iluzionism care a reușit perfect, dar de la care aștept să se încheie și din spatele cortinei să reapară prietenul cunoscut, în cazul lui Andrei Bodiu mi se pare absurd, mi se pare fantast, o superiluzie”.

După cum se vede, ambele evocări sunt semnate de prieteni ai lui Bodiu situaţi pe poziţii politice adverse – ceea ce arată că, pentru intelectuali de o asemenea calitate, există valori mai importante decât cele politice. Și că solidaritatea mai e cu putinţă în vremurile acestea ale vrajbei noastre metastazate. Din păcate, e nevoie de câte o moarte revoltătoare a unui poet tânăr pentru ca solidaritatea aceasta să se vadă. Măcar de dragul lui Bodiu, scriitorii vii s‑ar putea strădui ca solidaritatea noastră să nu fie vizibilă numai in articulo mortis.

When Putin met Costi

Costi Rogozanu publică în 5 aprilie pe VoxPublica un text în care ţine să constate că, de fapt, Putin e creaţia americanilor. Articolul este intitulat „De unde a ieșit demonul Putin? Faceţi cunoștinţă cu Mitt!” și e delicios de naiv. Îi cităm finalul: „Pe de o parte, [Putin] a fost inventat de agenţii «reagăniști» cel puţin în aceeași măsură precum ăia kgbiști. De cealaltă parte, Putin încă reprezintă un soi de reacţie populară de respingere a planului de «salvare neoliberală» (dezastruoasă) conceput în anii ’90 pentru ex‑URSS”. Așadar, orice ar face Putin, de vină‑s ameri­canii. Îi răspunde, calm și cu o stringenţă logică aproape ironică în raport cu para­logismele preopinentului, Andrei Cornea, în „Tot americanu‑i de vină” (22, 8 aprilie): „ori d‑l Rogozanu crede cu adevărat în determinismul istoric – ceea ce aproape că scutește de responsabilitate personală pe toată lumea; dar, în acest caz, autorul nu are voie să se oprească la neoconi sau neoliberali, ci, urmând același mecanism, trebuie să coboare tot mai mult în istorie, fără a se putea preciza cât anume. În acest caz, orice judecată morală trebuie desfiinţată la modul general, fiindcă unde nu există libertate nu există nici responsabilitate. Ori decide să se oprească la
un moment dat, spunând (așa cum o face): «iată vinovatul principal», dar atunci de­vine inconsecvent și arbitrar. Până va rezolva această dilemă și, în general, până își va clarifica raportul dintre libertate și determinism, impetuosul nostru publicist ar face bine să‑și mai tempereze măcar aroganţa”. Impecabil raţionamentul lui Andrei Cornea, nimic de zis; mă tem însă că, în cazul lui Costi Rogozanu, logica nu mai ajută. Fiindcă la el nu e vorba de gândire (democratică), ci de pasiune (pro‑co­munistă). Or, în amor (și‑n CriticAtac) logica nu funcţionează.

Tot despre braşoveni, tot despre solidaritate

În Arca, 1‑3/2014, Romulus Bucur scrie despre alt mare brașovean dispărut recent, Alexandru Mușina: „Nu s‑ar zice că acest volum [dactăr nicu & his skyzoid band] e, din nefericire, postum. E adevărat, era încheiat, definitivat și aștepta tiparul, dar nu se citește din el nimic din presimţirea morţii. Dimpotrivă: e o vitalitate a feţei noastre ascunse, a imaginarului nocturn, a visceralului, în rând cu cele mai bune poeme ale autorului. […] Personajul arhetipal, Dactăr Nicu, are și el, prin nume, o mică legătură cu realitatea; altfel, e figura din sclipici a tabloidelor & televiziunilor noastre, omul‑clișeu, dar care, vorba lui Pirgu, are părţile lui”. Total de acord cu Romulus Bucur în ceea ce privește vitalitatea poeziei de aici (și de oriunde) a lui Mușina, nu înţelegem totuși despre ce „sclipici” vorbește: pe televizorul nostru, omul‑clișeu e de un cenușiu exasperant și ubicuu. Încât, încercând să‑l privim atent, vedem întotdeauna numai nimicul. Pur și fără sclipici. Un nimic căruia Mușina îi speculează retorica, e drept, dar care n‑are nimic din substanţa vitală pe care poetul brașovean i‑o transferă.

În fine, încheiem acest scurt comentariu constatând că poeţii brașoveni (adică Mușina & Bodiu) au fost vitali în ciuda destinului & solidari în ciuda diferenţelor. Ceea ce, dincolo de scrisul lor atât de personal, ar putea fi marea lor lecţie comună.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe