Adam şi Eva

Angelo Mitchievici Publicat la: 24-02-2015

Eve și Adam, adamiţii sangvinari, insolitaţi, alungaţi dintr‑un imemorial paradis, sunt personajele cu care Jim Jarmusch forjează o para­doxal apocrifă versiune new age a mitu­lui biblic. Cei doi vampiri întruchipaţi de o Tilda Swinton spectrală, aproape extatică, cu un ten pergamentos și o privire vitrificată, hipnotică și un Tom Hiddleston, dandy‑ul rocker cu o carna­ţie aproape translucidă, priviri melanco­lice tivite cu catifelate cearcăne, mâini de o fineţe aproape hieratică, sunt amanţii nocturni și taciturni a căror idilă durează de secole.

Într‑o lume consumată, epuizată, intoxicată în toate umorile ei vitale, de la sânge la apă, cei doi vampiri „trăiesc” discret într‑o recluziune deplină în spaţii retrase, Adam într‑un Detroit fan­tomatic, abandonat, pustiit, decadent, iar Eve într‑o mahala a Tangier‑ului, în aerul căruia plutește maladiv un vis de opiu. Ambii cultivă o nostalgie în care se află sedimentate diferite epoci, fiecare cu amprenta sa, cu parfumul ei, cu morţii săi celebri, scriitori și artiști pe care cei doi i‑au cunoscut, de la Byron și Shelley la Schubert, în timpul vieţii cărora au trăit și cărora le‑au supravieţuit îndelung. Excepţie face epicureicul dramaturg Christopher Marlowe (John Hurt), superbă ironie a supravieţuirii, la propriu, a spiritului elisabetan. Această memorie pe care Adam o cultivă proustian include numeroase madlene și pa­siunea colecţionarului pentru instrumente muzicale, într‑un apartament de o dezordine savantă, amestec de muzeu, cabinet de curiozităţi și studio de înregistrări, un fel de decadentă maison théâtrale. La rândul ei, Eve își cultivă bibliofilia, pasiunea pentru cartea rară, a cărei scriitură o citește tactil, cărţile singure făcând parte din bagajul de mână cu care călătorește. Literatura și muzica formează acest cerc protector, care‑i separă de „zombi”, omenirea în ansamblul ei, acest mediu amniotic, în care cei doi amanţi se întreţin într‑un etern tête‑à‑tête, degustând cu o voluptate nedisimulată sângele de grupă zero negativ din pahare de cristal ca pe un vin din adânci pivniţe dominicane.

În acest film imobil, asemeni personajelor trăind parcă într‑un continuum spaţio‑temporal, ceea ce constituie intriga este tocmai spleenul, un vague à l’âme care‑și dizolvă otrava lentă în venele acestui prinţ neconsolat, tenebros, dominat de un nervalian „soare negru al melancoliei”. Reveria suicidară provoacă deplasarea lui Eve la Detroit în încercarea de a aduce alinare acestei singurătăţi adamice printre chitarele care evocă timbrul unor epoci și sensibilităţi revolute. Cei doi amanţi au fiecare nevoie de serviciile unor intermediari mai mult sau mai puţin familiarizaţi cu secretul lor, dar în tot cazul permisivi cu bizareria acestor noctambuli foarte discreţi și foarte selecţi.

Apariţia sorei lui Eve, o Eva ludică, neastâmpărată, cu un aer de l’enfant terrible, provoacă un spasm în armonia cuplului instalat într‑o indolentă letargie voluptuoasă. Dezordinea provocată de intemperanţa Evei reprezintă transfuzia de dinamism pe care Jim Jarmusch o realizează în încercarea de a contra­cara staza extatică a cuplului de estetofili. Mizantropia cuplului adamitic este provocată de juisanţa mult prea umană din partea unei vampirice adolescenţe conservate pentru eternitate, ocazia de a strecura relativismul ironiei fără ca filmul să‑și deplaseze cu adevărat centrul de greutate. Filmul lui Jim Jarmusch lasă loc reflecţiei asupra a ceea ce reprezintă iubirea promisă pentru eternitate, care aici nu mai reprezintă nicidecum o figură de stil. Dimpotrivă, stilul îi recomandă pe acești amanţi bizari care aduc în existenţa lor ceremonialul unor deprinderi care ţine de umbra altor vremi, de l’amour curtois. Aici stă farmecul irepresibil al trecutului topit lent, metabolizat de cei doi amanţi siliţi să se acomodeze de fiecare dată unui alt timp, păstrând totodată în memorie ceea ce a constituit amprenta indelebilă a unei trăiri unice.

Această acumulare a existenţelor succesive grefate pe o sensibilitate afină generează deopotrivă enciclopedismul rafinat și saţietatea, cafard‑ul somnambulic al Evei și spleen‑ul baudelairian al lui Adam. Cu fermecătoare pedanterie, cei doi amestecă esenţele rare, dalbergia rugosa, speciile vegetale precum ciuperca amanita muscaria, cu muzeale instrumente muzicale de serie limitată, precum o chitară Gretsch Chet Atkins 1956. Într‑un fel, cei doi distilează în propria lor fiinţă, printr‑o alchimie dureroasă, esenţa fiecărei epoci. Ei reprezintă o formă adulterată a unui timp încarnat. Și tot așa, până când eternitatea îi va despărţi.

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe