Olimpia Melinte

Andrei Giurgia Publicat la: 24-02-2015

Actriţa Olimpia Melinte a fost una dintre cele mai apreciate apariţii în cadrul Galei Premiilor Goya, eveniment ajuns la cea de‑a 28‑a ediţie și care a avut loc pe 9 februarie la Centro de Congresos Príncipe Felipe din Madrid. Premiile Goya sînt considerate echivalentul spaniol al premiilor Oscar, iar Olimpia Melinte a fost nominalizată la categoria „Revelaţia anului”, pentru dublul rol din filmul Canibal, regizat de Manuel Martín Cuenca. Tînăra de 27 de ani din Iași a învăţat limba spaniolă, a urmat cursuri de masaj și a fost nevoită să se îngrașe 10 kilograme pentru a interpreta rolurile surorilor gemene Alexandra și Nina. Filmul Canibal a fost nominalizat la opt categorii și a obţinut un singur premiu, la categoria „Cea mai bună imagine”, iar în România va fi lansat în luna iunie a acestui an.

Ai știut încă din copilărie ce vrei să faci în viaţă?

Am știut exact. Mereu mi‑am dorit să fiu actriţă. Nu știu de unde a venit această influenţă, nici părinţii mei nu‑și explică, pentru că nu avem actori în familie. Singurul lucru la care mă duc cu mintea este bunicul meu, care a avut o viaţă mai tumultuoasă și a fost căsătorit cu o solistă de la Operă. Mereu mă uitam la fotografiile cu această femeie care, din păcate, nu mai era printre noi și îl întrebam: „Ce să fac să ajung ca ea, să port rochii așa frumoase?”. El îmi spunea: „Trebuie să dai la Conservator sau la Actorie”. La cîntat nu mă pricepeam, așa că următorul pas a fost teatrul. Nu m‑am gîndit niciodată că o să fac film.

Ce te‑a atras la fotografiile de care amintești?

Mi se părea o lume complet diferită. Era ca într‑un basm, ca într‑o poveste. Voiam să intru și eu cu adevărat acolo. Îmi plăceau foarte mult poveștile. Ascultam povești nonstop la pick‑up și voiam să le trăiesc cu adevărat. Mi se părea că acesta este cel mai simplu pas pe care îl puteam face ca să intru și eu în poveste.

Acum ești în acest basm. Cum te simţi?

Este foarte plăcut să ţi se îndeplinească un vis. Simt că‑l trăiesc pe al meu și uneori mă gîndesc că o să mă trezesc la realitate și o să constat că nimic nu e real. Este o bucurie să faci ceea ce‑ţi place.

Ești absolventă a Universităţii de Arte din Iași. Tot mai mulţi tineri care termină această universitate nu au ce face după absolvirea studiilor. Tu ai avut o șansă. Ce sfat le‑ai da, avînd în vedere experienţa ta?

Este foarte greu. Acesta este adevărul. Eu îi înţeleg perfect. Am avut noroc de părinţi, care m‑au susţinut. Nu am renunţat niciodată la visul meu. Știam că într‑o zi o să se îndeplinească și luptam pentru asta. Tot timpul doar pentru asta mi l‑am dedicat. Ori făcînd cursuri pentru a mai învăţa o limbă străină, ori făcînd cursuri de dans, am încercat să mă autodepășesc printr‑un element cît de mic. Știam că regizorii au nevoie de oameni capabili să facă absolut orice.

Profesional, cine te‑a susţinut și cine te‑a îndrumat?

Am avut profesori excepţio­nali. De exemplu, actorul Nicolae Ionescu, care mă chinuia într‑un hal fără de hal în liceu, dar mă chinuia cu drag, nu în sensul rău al cuvîntului, iar apoi în facultate am dat de familia Coșeru. Dana și Emil Coșeru – doi oameni minunaţi, care m‑au susţinut mereu. Tatiana Ionesei, Doru Aftanasiu… Mă simţeam iubită la școală și îmi dădeam seama că pot să merg mai departe. Asta m‑a ajutat foarte mult.

Cum reușești să‑i răsplătești acum pe acești oameni care ţi‑au îndrumat pașii în carieră, care te‑au ghidat și ţi‑au împărtășit din experienţa lor?

Sper să‑i mulţumesc prin ceea ce fac. Nu uit niciodată să‑i amintesc. Cînd cineva mă întreabă de unde am pornit, mă întorc cu gîndul la ei.

Cu ce sfaturi și indicaţii ai rămas de la familia Coșeru?

Sînt două care îmi vin în minte acum. Doamna Dana îmi spunea să nu mă bag niciodată în bisericuţe și să nu fac bîrfă, pentru că nu am să fiu un om liber. Cel mai bine este să fii cinstit cu tine și cu ceilalţi. Domnul profesor îmi spunea: nu contează dacă ești bolnav sau ai tăi sînt pe năsălie acasă, tu trebuie să joci. Un actor nu are scuză. Trebuie să fie tot timpul pregătit și să‑și încînte publicul.

Au fost astfel de momente cînd ai pus în practică ce te‑au învăţat profesorii tăi?

Cu siguranţă au fost. S‑a întîmplat să fiu la filmări și să primesc vești nu tocmai bune de acasă, dar știam că în faţa camerei trebuie să uit de tot. După filmare se pune stop și mă întorc la pro­blema care mă macină și mă gîndesc cum s‑o rezolv.

Cum au fost pentru tine anii stu­denţiei la Iași și cînd ai realizat că se poate face ceva în această meserie?

Prima oară s‑a întîmplat cînd profesorii mi‑au acordat șansa să joc în spectacolul colegilor mai mari, din anul al treilea. Mi se părea incredibil să joci cu ai tăi colegi mai mari, eu fiind în primul an, boboc. Era pus în scenă spectacolul Dragostea de Mircea Cărtărescu. Încă din studenţie am început să fiu chemată la București pentru diverse probe, în special pentru cele din reclame. Primul regizor care m‑a chemat pentru o reclamă a fost Radu Muntean. Nu‑mi venea să cred. Trebuia să spun o simplă replică și nu reușeam să mă adun, pentru că aveam emoţii. Am învăţat din toate acestea.

Norocul meu a fost Mircea Daneliuc

De regulă, regizorii caută persoane expresive, care să transmită ceva și să spargă ecranul, cum se spune...

Eu mă bucur că nu știu ce am. Îmi pare bine cînd un regizor mă vede și îmi oferă un rol. Pot spune că am o meserie cît se poate de normală.

Cît se regăsește din ceea ce se în­vaţă la facultate în ceea ce se întîmplă pe un platou de filmare?

Din păcate, în România nu există școală de film. Există una de teatru – de altfel, excelentă –, dar de film nu. Învăţăm să facem film făcînd film. Sigur, au existat cîteva ore de film la clasă, din care am aflat cîteva lucruri elementare, dar nu pot spune că am învăţat ceva anume efectiv din școală. Norocul meu a fost regizorul Mircea Daneliuc, care m‑a luat total pe nepregătite și mi‑a dat un rol principal în filmul Cele ce plutesc.

Cum a fost prima întîlnire cu Mircea Daneliuc?

Prima dată ne‑am văzut pentru un alt film. Este vorba despre Legiunea străină. Eram la București și mă întorceam cu domnul Coșeru de la un festival și mi‑a spus: „Face Daneliuc film, caută moldovence, hai!”. A trebuit să‑mi conving colegele mai mari decît mine ca să mergem. Ţin minte și acum. Ne‑am urcat în troleul 90 și ne‑am dus la locul unde se dădeau probe. Am simţit că m‑a plăcut, dar nu m‑a sunat după casting. La început, cînd nu luam un casting, durea foarte tare, dar după mai multe experienţe de acest gen am acceptat situaţia. După doi ani m‑a sunat și mi‑a spus că face un alt casting pentru Cele ce plutesc și m‑a întrebat dacă vreau să vin. Nu am vrut să mă duc și mi‑am spus: dacă nu m‑ai plăcut prima dată, de ce să mai vin încă o dată? A insistat foarte mult, inclusiv directorul de casting se ruga de mine să vin. Le promisesem că voi merge, dar nu m‑am dus. După alte cîteva insistenţe, am fost la casting și l‑am luat.

Cum se lucrează cu regizorul Mircea Daneliuc? Există voci care spun că este un personaj excentric, un om închis, serios și cere foarte mult de la cei cu care colaborează.

Să știi că așa este. Excentric, foarte serios, dar are un umor fenomenal. Eu l‑am îndrăgit și cred că și el pe mine, pentru că altfel nu îmi dau seama cum de am lucrat atît de bine. Norocul meu a fost Mircea Daneliuc. El a fost profesorul meu de film. A avut mare încredere în mine să‑mi acorde un rol foarte greu, dar a reușit să mă susţină pe toată perioada proiectului și să fie lîngă mine. Îmi dădea mereu semnale. Trebuia doar să mă uit la el și știam ce vrea de la mine. Aveam cu el un alt tip de comunicare.

Îţi era rușine să întrebi anumite lucruri de care nu erai sigură?

Da. Îmi era te­ribil de rușine. Peste asta am trecut cel mai greu. Tot timpul mi‑a fost frică să nu gre­șesc. Mi‑am dat seama că actorul liber este cel căruia nu îi este frică de greșeală. Toţi greșim, și este omenesc asta, dar atunci eram la început și îmi era frică. Mă întrebam de ce mă măsoară, cum pun lavaliera, unde trebuie să mă uit. Am avut norocul unui operator, Dan Alexandru, cu o experienţă de zeci de filme realizate, care m‑a ajutat foarte mult.

Care au fost reacţiile după acest film pentru tine?

Filmul nu a fost foarte mult timp în cinematografe, pentru că Mircea Daneliuc este un tip excentric, special. Nu a vrut să participe nicăieri cu acest film. Pe  mine m‑a ajutat nominalizarea la Premiile Gopo din 2010, care mi‑a dat speranţa că pot face ceva mai departe. O nomina­lizare nu‑ţi aduce nici o garanţie, dar m‑a bucurat foarte mult și mi‑a dat încredere, pentru că de așa ceva aveam nevoie.

Anul acesta ești nominalizată la Premi­ile Goya, echivalentul Premiilor Oscar în Spania, pentru filmul Canibal, în regia lui Manuel Martín Cuenca, la categoria „Revela­ţia anului”. De cîţi ani și sacrificii este nevoie pentru a ajunge la o astfel de performanţă?

Eu am început încă din liceu. Poves­tea mea atunci a început la Iași, cînd am luat un casting pentru filmul Sex traffic. O coproduc­ţie româno‑britanică. Am ajuns la București în finală. Eu și Ana Maria Marinca. Aveam 16 ani, iar producătorii canadieni mi‑au spus că un minor nu poate să facă asta. A fost o mare dezamăgire și primul meu casting pe care l‑am ratat. După șapte ani am făcut primul film în străinătate. În tot acest timp am crescut, m‑am dezvoltat, m‑am maturizat, ca să pot realiza primul film în Italia.

Alexandra şi Nina.
Dublu rol în Canibal

În Italia cum ai ajuns să joci în filme?

La fel. În București a avut loc un casting cu foarte multe actriţe. Știam și simţeam că rolul respectiv este pentru mine. Am mers cu toată încrederea și dăruirea la probe și așa s‑a întîmplat. Ulterior, m‑a observat și regizorul Manuel Martín Cuenca, care mi‑a oferit această șansă, să joc în Canibal.

Ce trebuie să știm despre acest film? Are opt nomina­lizări la Premiile Goya de anul acesta.

S‑a filmat în Granada. Am stat trei luni acolo. Am filmat un dublu rol. Am jucat gemenele Alexandra și Nina. Filmul este o poveste de iubire, dar are și ceva poliţist în el. Puţin mister. Pentru mine a fost extraordinar, mai ales că mi‑am pus din nou ambiţia la încercare. A trebuit să mă îngraș cu 10 kilograme pentru unul dintre personaje, ca să facem diferenţa dintre cele două fete. Prima dată am jucat personajul slab, Alexandra, blondă și foarte voluptuoasă și pregătită de orice, apoi a urmat Nina, cu o pauză de două săptămîni, în care m‑am îngrășat 10 kilograme. Pentru mine, pariul a fost cîștigat pentru că au fost foarte mulţi oameni în festivaluri care au venit la mine și mi‑au spus: ai jucat ambele roluri? Pentru noi, acesta a fost pariul. Să fie atît de di­ferit, încît omul care nu mă știe pe mine, Olimpia Melinte, să nu‑și dea seama că este vorba despre aceeași actriţă. Se pare că ne‑a reușit și pentru asta mă bucur enorm.

Cînd ai citit prima dată scenariul, ce ai spus despre acest rol?

Mi‑am spus că este al meu. Viaţa de actor este foarte scurtă, așa cum spune și profesorul Emil Coșeru. Într‑o viaţă de actor, să ai șansa să joci două roluri într‑un film este mană cerească.

Ai lucrat în România o perioadă. Cum este să faci film în străinătate?

Străinii au cultul pentru actor. Este respectat, iubit, apreciat. Eu, de exemplu, am nevoie de iubire ca să pot lucra, deoa­rece eu joc cu sufletul. Asta mi‑au acordat mereu cei din străinătate.

Cînd ai citit scenariul pentru Canibal, ai spus că rolul este al tău. Așa va fi și cu premiul la categoria „Revelaţia anului”?

Am spus că o să obţin nominalizarea atunci cînd a început să se vorbească des­pre Premiile Goya. Îmi spuneam: aș meri­ta să fiu, pentru că a fost o muncă foarte frumoasă, dar și grea. Să înveţi o limbă străină, să te îngrași, să faci tot felul de schimbări sînt lucruri care contează și se văd. Mă bucur tare mult că am obţinut nominalizarea. Am dorit tare mult acest lucru. De acum nu mai depinde de mine. Eu mi‑am făcut treaba. Depinde de noroc. Eu sper să fie bine și să joc în continuare. Asta mă interesează acum. Premiile vin și pleacă.

Pentru tine este valabilă sintagma „fac totul de amorul artei”?

Da. Cred că pentru un actor singurele instrumente sînt corpul și mintea. Noi atît avem.

În ce producţii te vom mai vedea anul acesta?

În luna aprilie se va lansa filmul Selfie. Este prima comedie în care joc, semnată de Cristina Jacob. În mai va apărea filmul Planșa. Și aici am rolul principal. Este un film despre scrimă și iubire. Pentru acest film am învăţat scrimă. Este debutul lui Gheorghe Andrei. În luna iunie se va lansa și în România producţia Canibal.

Eram îndrăgostită pînă peste cap de Leonardo DiCaprio

Te vom vedea și pe scena de teatru?

Primul meu proiect pe anul 2014 este un text american, pe care am să‑l traduc. Este o altă întîlnire de‑a mea cu Ovidiu Pintileasa. Sper să jucăm împreună.

Cînd nu ești pe scenă, ce‑ţi place să faci?

Îmi place să fac sport, să mă caţăr, să merg pe munte. Sînt foarte activă. Vreau să fac parașutism anul acesta. Fac colaje, merg la expoziţii.

Olimpia Melinte gătește?

Olimpia gătește. Este unul dintre lucrurile pe care mi le doresc să le învăţ anul acesta. Nu sînt o expertă, dar mă pa­sionează. Nu‑mi iese mai nimic, dar îmi place să mă joc și cu gătitul.

Care a fost primul film pe care l‑ai văzut și te‑a marcat?

Titanic. Eu sînt generaţia cu Titanic. Eram îndrăgostită pînă peste cap de Leonardo DiCaprio. Este unul dintre cei mai buni actori și mă bucur pentru premiul pe care l‑a obţinut la Golden Globe 2013. Sper să cîștige și Oscarul.

 

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe